Vedi Napoli

Noaptea, 3‑4 Decembrie.

Expresul Wien-Roma trecea șuierînd prin gara Tarvisio, cum obișnuia să facă zilnic.

Pe coridorul unui vagon luminat „a giorno”, puteau fi văzuți doi oameni îmbrăcați în uniformă, care înaintau în sensul invers al deplasării trenului.

S‑au oprit în dreptul unui compartiment pe bancheta căruia moțăia un călător.

Îmbrăcat într‑o jachetă de piele, omul tînăr care ședea întins, s‑a redresat agale, cu figura adormită, avînd grijă totuși să centreze nodul cravatei.

‑  Pasport prego!

Pasagerul a cedat vameșului actul pretins.

‑  Perche sei venuto in Italia? Per lavorare?

‑  No signore, sono un uomo d’affari.

Intrușii au mai cercetat cu privirea geamantanele și s‑au uitat cu luare aminte la fața nerasă a individului, prelungind în mod intenționat momentul de tensiune înainte să ștampileze carnetul.

După ieșirea lor, omul din compartiment s‑a relaxat.

De partea cealaltă a geamului, numeroase  „Long‑vehicles” făceau coadă la vamă. De cînd se declanșase conflictul iugoslav, prin această mică localitate de tranzitare a Alpilor treceau și marile camioane. Deși era frig, zăpadă, cîțiva șoferi se adunaseră, în cerc, la o discuție. 

„S-a dus un an de cînd eram și eu...! Da’ ce camioane au ăștia? Adevărate... Doamne, cînd voi putea conduce așa ceva?”

Trecuse ușor de vameși. Data vizei de intrare nu era lizibilă, și simțise o strîngere de inimă.

„Uomo d’affari! Ha!” Un om de afaceri călătorește cu avionul, cel mai rău în „carozza letti”.

Vagonul în care se afla era pustiu. Cumpărase bilet clasa a doua pînă la Neapole. Nu‑și putea permite să cheltuiască valuta, pe care o împrumutase anevoie de la cunoștințe, pe cușetă, numai pentru că la Viena, spre exemplu, toți pasagerii care urcaseră în tren, se duceau în vagoane de dormit, și ar fi vrut să fie în rîndul lumii.

Noaptea precedentă plecase din Gara de Nord. Ar fi trebuit să zboare cu avionul, primise „visa aereo” de la  ambasadă.   

Intențiile confuze,  întîmplările  anterioare, îi încurcaseră socotelile.

Spre Viena a călătorit împreună cu doi tineri greci care studiau medicina la București. Băieți cuminți, n‑au întrecut măsura! Mergeau în Germania la prieteni, de sărbători, nu doar să se distreze, voiau să cumpere o mașină. Au dispărut, fără să‑și ia rămas bun, printre călătorii ce coborîseră în Gara de Est a Vienei.

Înăuntru cerșeau trei‑patru copii de țigan:

‑ Bite, bite...!

‑ Pleacă mă dracu’ de‑aici!

Căutînd cu privirea i‑a descoperit pe tartori așezați la o masă, cu stacanele de bere înainte, exprimîndu‑se  zgomotos în cunoscutul idiom paneuropean de origine asiatică.

Ieșind, pe ușa Gării de Est a pătruns de fapt prin poarta Occidentului.

Cu tramvaiul nr.8 a traversat Viena pentru a sosi în Gara de Vest. Altă lume! Gara de Vest din Viena este modernă, are benzi rulante, magazine, change‑office‑uri, este bine luminată, cu scaune comode... A schimbat niște bani să poată cumpăra ceva de băut, două cutii de Fanta, o sticlă de bere... Avea de așteptat.

S‑a făcut ora, trenul era deja tras la peron, a căutat vagonul apoi, așezat la geam a urmărit  spectacolul  pe  care  i‑l ofereau ceilalți oameni care se suiau în vagoanele de dormit.

În fine, trenul s‑a pus în mișcare. Singur în compartiment, nu reușea să adoarmă...

 

Era o zi însorită a primăverii unui an ce pornise atît de optimist: 1990. Dintr‑o clădire impunătoare, aflată în apropierea Munchen‑ului, căscînd zgomotos, a ieșit un tip să se dezmorțească.

Imobilul, în apropierea căruia se aflau cîteva depozite,  reprezenta un punct de redistribuire a autocamioanelor și aparținea firmei Kuhne und Nagel, care se ocupa de afacerile Romtrans‑ului (probabil acest trecut are un falnic prezent).

Șoferii așteptau fixarea adresei unde să încarce marfa și, în această vreme, jucau table, cărți, puteau chiar face un duș.

Cîteva zile ploioase creaseră o asemenea poftă de soare, de aventură...

Omul ce părăsise clădirea, umplîndu‑și plămînii cu proaspătul aer de origine germană, a hotărît să‑și prelungească plimbarea prin gaura, binișor lărgită, din gardul de sîrmă ce înconjura un așa‑zis cimitir de mașini.

„Cred că n‑am făcut cinci pași, cînd au apărut doi polițiști, doi puțoi de vreo douăj’ de ani, dintr-ăia care se bat tot timpul peste armă să simtă că-i la locul ei și se-mpușcă-n cur, m‑au somat, arătîndu-mă cu revolverele, urlînd ca apucații, cică: «heraurerlăr» dracu’ știe ce... parc-aș fi fost eu inamicu’ public numărul unu... Stați mă băieți!... Nimic.  Să pun mîinile la ceafă, să îndepărtez picioarele, chestii      d-astea, m‑au căutat de mitraliere, că musai la unu’ ca mine asta-i ultima modă...! Delirau băieții! Poate ieșiseră de la un film cu supermani!”

Tărăboiul provocat a deranjat un nene murdar, îmbrăcat în salopetă, care s‑a ridicat din mormanul de fiare să vadă ce se‑ntîmplase. Tocmai desfăcea niște piese dintr‑un hîrb, era cam beat și nu a fost impresionat de situația declanșată în momentul cînd cei doi „fioroși” policemani l‑au umflat.

Au fost transportați, în cătușe, la sediul de poliție, dar nu peste multă vreme au fost eliberați pe cauțiune.

Desigur, cel care abia pătrunsese în curte nu luase nimic de‑acolo, avea hainele curate, toți au fost de acord, îl și compătimeau, „ai dracu’ nemți!”, numai că violase o proprietate privată, astfel că în urma unui proces, la care nu a fost prezent, i s‑a ridicat dreptul de a mai atinge pămîntul german timp de un cincinal, în plus i‑a fost aplicată o corecție de 500 de mărci, care l‑a ruinat.

 

 

De-acum se lansează epopeea liber‑profesionistului care‑și folosește vechiul Mercedes ‑ rablă veritabilă cumpărată cu cinstitul preț de 1000 DM ‑ pentru a spori numărul taxiurilor galbene din străvechea metropolă... (aici s-ar prinde poate ceva despre aspectul ei levantin exprimat integral în triada „ghe-urilor”: gropi, gunoaie, gargară, bazar, țigănie, rahat...).   

Cu familie de întreținut, doi băieței, nevastă și soacră, omul nostru (gata ni l-am însușit, e-al nostru acum) își consuma vremea la vînătoare de clienți.

Șansa, ce părea să‑i întoarcă spatele, i‑a surîs cu sarcasm  într-o zi de marți cu trei ceasuri rele, cînd a cules din drum staff‑ul firmei FIMMROM, italianul Antonio Di Filippo și Luminița.

A doua zi i‑a transportat la Băile Herculane și a trecut testul pentru a fi angajat... colaborator.

Firma în care se implicase și avea ca obiect de afaceri operațiunile de vamă, reprezenta legătura trecătoare dintre un italian adulter și o moldoveancă înzestrată de mă-sa Natura.

Pentru a epuiza mai repede acest început de poveste, să-l prezint pe George Talpă, un contabil tînăr cu chelie de mare perspectivă, cunoștință mai veche a șoferului, care, după o întîlnire foarte neașteptată pe stradă, și-a legat interesul de FIMMROM.

Toate bune și frumoase pînă ce bătrînul Mercedes a kaput-at. Fiindcă Antonio, ca un belfer ce se pretindea, le promisese cîte un autoturism, șoferul s-a pregătit să‑i facă o vizită la el acasă, însoțit de amicul său contabilul. Dacă italianul nu și‑ar fi ținut cuvîntul, intenționa să-și caute ceva de lucru.

Și‑au procurat viza de intrare in Italia, apoi bilete de tren...

Cu o seară înaintea plecării, Talpă i‑a zis:

‑    Goguță, eu nu mai pot merge.  Nevastă‑mea e la școală, fata e mică...

-         Bine, i‑a răspuns șoferul. Am să merg singur. Dumnezeu cu mine!

În gară, amicul său și‑a scos cravata de la gît:

‑    Ia‑o goguță! Habar n‑ai ce înseamnă o cravată în lumea asta!

 

Pe măsură ce se cufunda în cizma italiană, trenul se umplea de lume. De dormit, nici gînd! 

Românul își găsise loc în apropierea geamului. Cînd și cînd trecea cîte un camion iar visurile îi zburau pe șosea.

„Un camion, pentru mine înseamnă libertatea!”, își tot zicea.

Nu‑i prea lua în seamă pe cei care umpleau compartimentul. Se simțea obosit, flămînd și căpătase un tic, își aranja nodul cravatei din cinci în cinci minute.

În fine s‑a luminat de dimineață.  

Vizavi se așezase un tip grăsuț, îmbrăcat într-un costum bine croit din stofă bună. Împreună au pornit  o conversație destul de poticnită, cauza fiind italiana aproximativă stăpînită de stranier și continua vînzoleală a călătorilor.

Italianul, pe nume Roberto Antonelli, proprietar al unei fabrici de cherestea în orașul Pordenone, a înțeles că are în față un român care merge spre Benevento, unde ar avea o relație, dornic să‑și găsească de lucru în meseria pe care o știa, însă, la nevoie, capabil să facă de toate.

I‑a lăsat cartea de vizită pe care, evident, era titrat - Italia e o țară de doctori! -, i‑a urat succes și l‑a sfătuit să‑și vadă de bagaje în Napoli (Neapole) că pe‑acolo se fură tare. 

În gara Termine din Roma, Antonelli a fost înghițit iute de mulțimea care se revărsa în marele oraș.

Românul a schimbat trenul și a ajuns în Napoli. Se făcuse, poate, ora patru. Nu era prea sigur, pentru că din grabă își lăsase ceasul acasă. Parcă numai ceasul! Înainte să plece a răscolit apartamentul în căutarea scurtei sale vătuite, nu și‑a amintit unde‑o lăsase, astfel că a plecat fără o haină groasă de iarnă.

A cheltuit 12.000 de lire pe biletul pentru Benevento. L‑a uimit mulțimea de arabi și negri aflați în gară.

După jumătate de oră, călătoria cu trenul spre Benevento s‑a încheiat într-un mod neplăcut.  Se  spunea că s‑ar fi rupt un conductor electric. Au fost transportați cu autobuzele spre oraș.

Deja se înserase și ploua.  

 

A telefonat din gară:

‑ Buona sera. Vorrei con Nicu...

Nu se mai văzuseră. Nicușor Mitu era cunoștința cumnatului său. Anunțata vizită a unui concetățean nu‑l bucurase de loc. Îl avertizase, cînd au comunicat prin telefon, înainte să plece, că în Italia nu‑i deloc ușor să te descurci.

A venit după o oră să‑l ia din gară și l‑a instalat într‑un „ALBERGO” (așa scria pe firmă), un hotel ieftin, de categorie inferioară unde veneau amanți să facă „amore” și locuiau studenții.

Fusese cazat la mansardă, într‑o cameră cu un pat și lavabou.

Vremea se răcise iar curentul de aer se strecura cu perfidie sub ușa camerei de hotel.

A cerut recepționerei cîteva ziare, pentru a înfunda golul dintre ușă și pardoseală. Caloriferele încălzite anemic nu puteau împrăștia frigul. Un  duș  cald  pe  care  l‑ar fi făcut în baia comună aduna, la cele 23.000 de lire cît costa sejurul, încă 3.000.

Banul ăsta, foaarte lunecoasă dihanie, puțini se pricep să-l dreseze, da’ uitați-vă la ei, la dresori, se dau drept dumnezei, bine, la o adică sărăntocul se închină la boi, vaci, măgari, dacă iese vreun gheșeft din asta! Vreo speranță acolo, vreo iluzie... 

 

Dimineața  și‑a  început  plimbările prin orașul pe care l‑a cutreierat cîteva zile în lung și‑n lat.

Drumul trecea, invariabil, peste rîul taluzat, pe podul, relicvă antică, prin fața catedralei, apoi pe Corso, artera comercială cea mai aglomerată a orașului.

Un  șir  de magazine  de‑a  lungul  bulevardului,  un  parc mare,  numeroase statui,  vis‑à‑vis, universitatea, apoi arcul de triumf, ridicat pentru a‑l celebra  chiar pe bădica Traian,  cele două  cinematografe,  cartierul  de  blocuri...  Asta  văzuse cutreierînd Benevento.

Nicu i‑a lăsat spre acomodare cîteva zile. Era ocupat, lucra într‑un restaurant cu specific pescăresc, ospătar, și avea liber numai ziua de luni.

Se număra printre faimoșii răniți ai revoluției, care  dintr‑un  act de amiciție al statului italian fuseseră invitați să vadă meciurile echipei naționale de fotbal la World Cup, iar după mineriadă fuseseră adoptați ca azilanți politici. 

Cu toții primiseră drept de muncă, aveau permisiunea să călătorească unde vor, să lucreze ce vor, chiar să cumpere în rate.

După un scandal petrecut la Telese, au fost împrăștiați prin țară și n‑au rămas decît patru în Benevento.

L‑a invitat pe noul sosit la o pizzerie. I‑a cerut să i se adreseze cum i se spune pe‑acolo: Nico sau Nicol, pretenție scuzabilă ținînd de încercarea acestor băieți de a fi tolerați într-o societate nouă.

Înainte să se despartă au trecut printr‑o prăvălie de măcelar să întrebe dacă nu‑i de lucru.

„Poate în viitor...”, le-a zis meșterul după ce i-a măsurat trecător cu privirea în timp ce mîngîia un hartan de vită cu satîrul.

- E de muncă în Italia. Se rezolvă, l‑a asigurat Nicu.

Își revăzuse părerea băiatul, pentru că:

- Eu am ceva relații. Deocamdată să așteptăm.

Uite-așa devenise omul optimist, simțea că e dispus cineva să-l ajute, dar nu era cazul să-l uite pe Antonio Di Fillipo. A vorbit la telefon cu nevastă‑sa, Rita. Antonio lipsea de acasă, trebuia să revină peste cîteva zile.

A continuat să-și macine vremea preumblîndu-se prin oraș.    

Într‑una din zile cînd pornise așa... o fulguială, și-a lăsat  clapele căciulii sale rusești fiindcă-l pleznea măzărichea peste urechi.

Îmbrăcat în „geaca” de piele, cu adidași în picioare și cușma caraghiosă pe cap, era o arătare dintr-acelea care te fac să-ntorci capul, pentru a te convinge că-i pe bune ce văzuseși. Să fi știut italienii care străbăteau atunci străzile că era născut în țara lui Dracula poate că-l huiduiau ca pe-un strigoi.

 

A trecut o săptămînă de așteptare. Nicu l‑a invitat să‑și ia bagajele pentru că îi găsise o gazdă.

Astfel l‑a cunoscut pe Liviu, alt român rezident în Benevento, care locuia într‑un apartament - Nicu  era cazat la restaurant.   

Liviu, un tînăr de 27 de ani, blond, frumușel, i‑a părut cam arogant. A fost acceptat pînă își va  găsi de lucru sau pîna va rezolva afacerea cu Antonio.

Apartamentul se afla într‑o clădire părăsită după ultimul cutremur care zdruncinase orașul. Era o întreagă zonă de case nelocuite, totuși municipalitatea permisese, după ce a sprijinit colțurile clădirilor cu schele metalice, comerci-anților să deschidă magazine la parter. Nebunii care se aciuiaseră în casele betege o făceau pe propria răspundere. 

Camerele  arătau  bine, și‑a exprimat cu glas tare această uimire, două dintre ele erau mobilate, baia avea cadă cu  boiler, bucătăria, mai ales, era dotată cu toate accesoriile casnice, inclusiv o mașină de spălat rufe.

Acestă aparentă bunăstare se datora italianului pentru care lucra Liviu, un dentist, dar nu oarecare ci însuși președintele organizației stomatologilor din oraș.

Liviu era un fel de secretar, remunerat cu 600.000 de lire.

Pentru a încerca o apreciere: Nicu avea salariu de 1.200.000 de lire, masa și cazarea gratuite, nemaivorbind de bacșișuri… 

Remarcabil faptul că Liviu deținea o diplomă în economie, mai mult, era „copil de bani gata”, cu părinții directori de fabrici și  uzine. Chiar pe acest băiat, cu viitorul sigur, beția libertății îl transportase în vecinătatea C.C.‑ului și-i dăruise, spre aducere aminte, o tijă metalică în brațul drept. Optase pentru independență cînd a rămas în Italia.

Camerele, destul de mari, înalte, aproape egale, nu puteau fi  încălzite  de  o mică  sobă cu gaz pe care-o chema „stuffa”. Oaspetele dormea, pe recamierul din sufragerie, îmbrăcat în treining‑ul său de fîș.

Liviu pleca dimineața la serviciu, revenea la prînz pentru o oră apoi se întorcea la treabă, iar în timpul care trecea pînă seara, celalalt făcea curat, spăla vasele, podeaua, repara ce‑i părea defect și asculta muzică la casetofon.

Se contaminase de muzica lui Pino Daniele pe care-l asemuia lui Cat Stevens, o adevarată pasiune în adoles-cență.

Alături fredonau doi canari ce supraviețuiau, în mod miraculos, într‑o colivie.

Liviu striga din ușă, la intrare: „Uailio!” ‑ ceea ce, îi spusese, în dialectul napoletan însemna: dragule, tinere, frumosule ‑ care a devenit chiar de‑a doua zi: „Aoaileo!” iar celalalt îi răspundea: „Tut’a posto!”

Însă acestui fericit menaj nu-i era dat să dureze la nesfîrșit. Pentru că întîrziase plecarea din România, viza primită pe pașaport își pierdea valabilitatea în cîteva zile, situație asupra căreia Liviu îi atrăsese atenția. Nu voia încurcături cu poliția și i‑a cerut să‑și caute altă gazdă.

A vorbit cu  Roberto Antonelli prin telefon. Antonelli i‑a cerut copii după acte, pentru a‑i căuta de muncă în Pordenone.

Benevento nu‑i un oraș prea mare. Este format din trei părți distincte. Rîul desparte una dintre aceste felii. De‑a lungul său se putea preumbla în liniște. Pe o parte coexistau un cartier vechi, împînzit de străzi înguste pavate cu piatră și un cartier, mai nou, de blocuri. Cîteodată se pierdea pe străduțele pitorești, fără curiozitate, împins doar de nevoia de nu simți trecerea timpului. A fost chiar la cinematograf.

Intrînd să cumpere un caiet dintr‑un „supermercato”, a avut nefericirea, să fie întrebat chiar de patroană, o femeie între două vîrste, ce‑și dorește. I‑a zis...

„De unde ești?” s‑a interesat femeia.

„Din România.”

„A, român?”

„Da”, întări omul pentru că așa era. 

„Și eu am fost în România”, se fuduli italianca.

Însă cunoștința ei, particulară, un viceprimministru...   N-a înțeles dacă fusese ori abia devenise... Parcă nici nu mai existau viceprimminiștri...

‑ Sîntem prieteni de familie.

I‑a cunoscut fiica și soțul pentru a i se permite să‑și cumpere amărîtul de caiet în care urmărea să-și noteze întîmplările dar mai ales să țină evidența gîndurilor, a neliniștilor, să-și măsoare singurătatea în cuvinte.

Liviu l‑a solicitat să ajute la mutarea unuia dintre românii din Benevento, Sandu, un tip de vreo 40 de ani care trăia cu o italiancă. Au mutat mobila dintr‑un apartament într‑altul mai mare. Frumos apartament, altceva decît cele din blocurile noastre!

Se perindau mulți români pe‑acolo și se într‑ajutorau, nimic de zis... cînd nu se certau. Unul dintre ei, Dan, fost taximetrist în București, guraliv, șmecher, se căsătorise în Italia cu o „cucoană”, cum îi plăcea să-i spună, care‑i cumpărase  o mașină SEAT IBIZA. Lucra în Benevento, la o firmă, pe camion.

Se arătase dornic să‑și ajute concetățeanul și, guvernat de această bună intenție, l‑a condus într‑o zi la restaurantul unde lucra Nicu deoarece: „A venit Ștefan, și m‑am gîndit că n‑ar strica un drum pînă la el. Poate‑i găsim și amicului tău ceva de treabă, acolo”.

Restaurantul „La stela de mare” se găsea, și probabil se găsește încă, nu doresc să fiu excesiv de pesimist - deși, nu văd ce speranțe poate împlini Viitorul, acuma că tot m-am întins hai să maculez rozul viitor cu certitudinile sale: degradare biologică, îmbătrînire dacă vreți, maladii, foamete, războaie mai mult sau mai puțin religioase... - va să zică, restaurantul era în afara orașului.

Deținea o impresionantă mochetă roșie, plante ornamentale, acvarii în care se zbenguiau peștii ce aveau să fie consumați, o clientelă înstărită, ospătari îmbrăcați în livrele specifice...

Mîndru, printre ei se agita și Nicu zis Nico sau Nicol.

Au mers împreună la Telese, unde erau așteptați de Ștefan sub o mașină pe care tocmai o repara. Venise cu nevasta în Italia și le-a vorbit despre afacerile sale care-i mergeau bine. Avea o firmă de import‑export, vindea mașini, haine și diverse prostii de care se plictisiseră ’talienii: vechituri...

S‑au întors pe la șapte seara fiindcă Nicu trebuia să lucreze.

Întrebaseră prin cîteva prăvălii sau dughene de o eventuală angajare. Nimic nu-i părea degradant. Răspunsurile erau stereotipe: „Nu acum, poate peste o lună.” Picase prost, la sfîrșit de an.  

Liviu a oferit găzduire, pentru o noapte, altui român, Cristi, un tip slăbuț, cu ochelari, fost locatar nu demult al aceluiași azil de bătrîni din Benevento, în care fuseseră cazați după ce solicitaseră ei azilul - e drept, politic. Tot e ceva că nu le oferiseră un azil de nebuni.

Era doctor, adică medic, venise cu un coleg, tot român, de la un spital din Milano,  pentru a susține un examen. La  Milano locuia într‑un cămin al spitalului. Colegul său fusese găzduit altundeva tot de un concetățean.

Au stat în bucătărie, unde era mai cald.

Au mâncat, au băut și au povestit. Cristi era un povestitor neîntrecut. Se pricepea să întoarcă vorbele, avea omul ceva cultură și se pasiona pentru vorbele de duh. Mai tîrziu i s‑a făcut rău.

Dimineața a plecat să‑și dea examenul. Cînd s‑a întors a zis că luase calificativ maxim. Arăta a băiat deștept!

În țară, Cristi nu le avea decît pe mamă‑sa și o soră. Liviu în schimb, avea o iubită. Vara își petrecuseră vacanța împreună, în Franța. I‑a arătat poze: „E bine, nu?”

Nicu a fost cu nevastă‑sa la Balaton.

Le era teamă să revină în România datorită statutului lor de azilanți politici. Poate nu‑i reprimeau italienii.

Noul apărut în această comunitate în curs de constituire, îl căuta aproape zilnic prin telefon pe Antonio di Fillipo care de obicei, după spusele nevestei, era purtat de afaceri prin Elveția.

Într‑o seară tutuși l-a prins că a ridicat receptorul din greșeală și s-a invitat la Siano (unde locuia Antonio) pentru a sta de vorbă.

Pentru Liviu a fost de‑ajuns:

‑ O.K.! Ți‑ai aranjat, ia‑ți și bagajele! Trebuie să vină prietena mea de Crăciun...

Mai erau cîteva zile pînă la Crăciun, iar viza de pe pașaport expirase de  o zi.

Legăturile dintre ei nu fuseseră prea strînse, iar din clipa în care  Liviu, pentru a‑l determina să plece, i‑a zis că ar fi putut să‑l ajute, fiindcă avea relații (asta-i treaba cu românii, sînt oameni cu multe relații pe care nu le pot folosi) însă nu‑l cunoștea îndeajuns, celălalt și l-a scos de la inimă deși, judecînd la rece: „Poate are dreptate în felul său. Oricum, pentru mine a fost o mînă de ajutor”, și‑a zis.

A urcat într‑un autobuz comod și curat, un „pullman” cum îi zic italienii, cu destinația Salerno. Acolo a schimbat mașina, pentru a ajunge la Siano, unde a fost întîmpinat de o ploaie torențială, rece.

Cu geamantanele în mînă, fără umbrelă, nu‑i era tocmai bine. 

A pornit să caute strada Tazzo, nr. 2, însă n‑a găsit adresa.

A telefonat dintr‑un bar și a fost lămurit că numele străzii era de fapt „Tasso”, dar, pentru a nu mai rătăci prin ploaie, Rita, nevasta lui Antonio a trimis în ajutorul său pe unul dintre copii. Puștiul l‑a condus într‑un bloc din apropiere.

‑ Buon giorno!

‑ Buon giorno! „Ce mai faci? Bine?”

‑ „Da, bine.”

Era îmbibat de apă și s‑a încălzit la șemineul din bucătărie în care ardea anemic focul.

Rita i‑a dat ceva să mănînce.

Antonio a venit seara pe la șase.

‑ Salve!

‑ Salut!

‑ „Cum o duci? Mîncăm?”

A mîncat și cu el, a băut o bere... apoi au ieșit în oraș.

Antonio l‑a plimbat cu mașina lui ponosită, marca FIAT Argenta, să‑i arate orășelul și „averea” sa.

Era vorba despre un Mercedes 190, nou, pe care‑l ținea ascuns printr‑un garaj să nu‑i fie considerat ilicit, i‑a arătat o casă în construcție, chipurile, a lui... Hm! Mirosea a  „buggia italiana”.

Au terminat repede plimbarea cu mașina. Au intrat într‑un bar, „prendi un cafe”, împreună cu doi amici ai lui Antonio.

Localul, bine luminat, avea cîteva măsuțe însă ei s‑au cocoțat pe scaunele din preajma barului, pentru a servi  un coniac și o cafea.

Amicii lui Antonio au fost uimiți să descopere la Siano „un rumeno”.

Acesta a obosit intelectual încercînd să-i facă să priceapă că tinerii au făcut revoluția (pe care o urmăriseră și ei, ca tot românu’ la televizor), deoarece nu li se permitea să danseze lambada, motiv pentru care se numea și „revoluția lambada”.

- Bine, dar ce părere ai de Gorbaciov? Ehe, ce mai om mare cu pata la cap!...

Oamenii ăia n-aveau nimic de făcut și despicau firul în patru, pe el nu îl interesau prostiile astea, îl interesa o slujbă de șofer profesionist,... dar cine să‑l ajute? Au început să o scalde, că îi trebuie permis internațional, că nu știu pe nimeni interesat de serviciile unui șofer,...  Îm! Niște pîrliți și ei...

Au ieșit la aer, s‑au mai învîrtit prin oraș vreo oră.

Acasă, toată familia era lipită de cămin, să se încălzească.

A întrebat de ce‑i așa frig la ei. Rita i‑a răspuns că nu‑i gaz. A mers cu Antonio să cumpere ceva gaz într‑o butelie și după cîtva timp s‑a încălzit puțin în casă.

Apoi au discutat despre afacerile declanșate în România. Antonio era hotărît să exporte uree în America, avea deja o legătură, un american adevărat pe care‑l căutase la telefon chiar în acea zi, însă nu‑l găsise. Din cele spuse de Antonio în continuare s-a înțeles că n­-are vreo mașină de dat însă, cum italianul era persuasiv, l-a convins pe român că un prieten al său îi va oferi un loc de muncă, după sărbători. Dacă vrea să se întoarcă în România îl putea credita pentru călătorie...

„Eu acasă nu mă întorc, fie ce‑o fi!” (Căpoasă ființă!)

Au mers la culcare, Antonio se trezea devreme, îl așteptau marile afaceri din Elveția. I‑a mai  spus că nu‑l  poate lăsa cu nevastă-sa, „Ce ar zice lumea?” și ar trebui să‑și caute alt loc de cazare pînă-i găsește de lucru. „D’accordo?”

Dimineața s‑a trezit la  ora șase, a pus geamantanele în portbagajul mașinii lui Antonio, care l‑a părăsit în gara din Napoli. Îi spusese că merge în Benevento și are să aștepte acolo.

Benevento, ce punct de plecare își găsise românul ăsta! El n-avea de unde să știe că locul fusese blestemat de romani, străbunii de!, se numise Maleventum, bătuse și pentru ăia de-atunci un vînt păgubos, dar știți cum sînt vînturile astea, uneori se întorc și îi sufocă pe alții... nu-i cazul s-o dăm pe history.   

A revenit tiptil, cu teamă. A lăsat  bagajele în gară și s‑a dus la Liviu. Acesta tocmai ieșise pe ușă împreună cu doi amici. Cînd l‑a văzut, s-a crispat așa, la față, și-a îmbrăcat sufletul de piatră, i‑a zis:

‑ Îmi pare rău, știi ce‑am vorbit! La revedere.

S-a reîntors la gară și a continuat să se tot reîntoarcă pînă la Napoli.

 

Fără geamantanele, pe  care le  așezase  într‑un  raft la serviciul „Bagaje de mînă” din „Stazzione Centrale”, a dat o raită prin Piazza Garibaldi în căutarea unui hotel.

A descoperit un loc de cazare ieftin, pe o straduță laterală. Hotelul denumit „Zara” fusese amenajat la primul etaj al unui imobil cu patru etaje. Pentru a accede înăuntru a apăsat pe butonul interfonului:

‑ Qui e?

‑ Ho bisogno di una stanza...

La etaj, lîngă ușa dublă, cu geamuri, era  o sonerie și, în urma apelului, a deschis un bărbat.

Prețul de închiriat o cameră de doi pe patru, cu pat, chiuvetă, dulap și masă cu două scaune, era de 25.000 de lire  pe zi.   

Probabil datorită influenței mării, Napoli se bucură de o climă blîndă, astfel că deși neîncălzit, hotelul nu era friguros.

 

A  început  astfel  o nouă perioadă de așteptare, să treacă „La festa di sant’Antonio” care, printr‑o coincidență, urma să fie sărbătorită de localnici în luna ianuarie,.

    Era o așteptare activă, bătea străzile, pentru că nu avea altceva mai bun de făcut.

Le parcurgea fără o țintă anume și neinteresat de frumusețea orașului, el nu era turist, ci un tip care trăia ilegal într‑o țară străină.

Deși se apropiau sărbătorile de iarnă, nu  părea  să  fie  un festivism deosebit, probabil însă, agitația locuitorilor atinsese cote ridicate. El se pierdea în mulțime - alt individ cu figura inexpresivă a omului privat de optimism.

Zilnic se îndrepta către mare prin parcul amenajat în jurul vechiului castel, denumit, contrastant, „Castel Nuovo”, printre hotelurile de lux din vecinătate și se oprea pe faleză pentru a‑și scălda privirea în apele celebrului golf...

„Napoli, e il suo golfo incantato!”

În depărtare, valurile mării împresurau vestitele insule Capri și Ischia.

 

După amiaza și noaptea, la recepția hotelului era un tip micuț și gras, cu chelie pînă la ceafă, de vreo cincizeci de ani, pe care‑l chema Giuseppe De Carlo.

Aerul trist al tînărului român l‑a impresionat pe signor De Carlo.

A ascultat povestea lui, ce căuta în Napoli, despre Antonio, despre revoluție, de ce nu s‑ar putea întoarce în România (împrumutase cîteva sute de dolari pe care‑i cheltuise deja), despre familia sa, și s‑a uitat la poze...

L‑a invitat de Crăciun:

‑ „Dacă vrei, poți veni la mine să mîncăm, să‑mi cunoști familia...”

L‑a instruit să ajungă pe via Spinelli, în cartierul Chiaiana, cu autobusul 127.

Giuseppe De Carlo are patru copii, trei băieți și o fată. Mama nevestei era sîrboaică ‑ i‑a spus‑o românului ca pe un lucru ce crea o oarecare înrudire. După masă au stat puțin la taclale.

Giuseppe își întreținea toată familia din salariul pe care‑l cîștiga la hotel (1.200.000 de lire).

Fusese polițist și încă avea drept de portarmă, deși stătuse în arest vreo două zile și plătise cîteva milioane să nu ajungă în pușcărie. Nu i‑a zis ce delict comisese. Probabil luase mită.

Despre român, familia știa destule și era compătimit. Părea un tip cumsecade, comunicativ, simpatic.

Băiatul cel mare al lui Giuseppe, Antonio, Toni, în vîrstă de 22 de ani, făcea carieră în cea mai temută organizație napoletană: Camorra. Aflînd lucrul ăsta devenise parcă mai ușor de înțeles de ce nu mai era Giuseppe în poliție. De altfel, Toni nu se ferea să spună ce învîrte! Îl distra să pronunțe „r” mai pregnant, să se știe că sînt mai mulți: „Camorrra...” și rînjea foarte amuzat, „Camorrra, he-he-he!”. Făcea exerciții nășicul. Ajunsese omul de încredere al șefului său și avea subalterni care‑l onorau cu plocoane și bani. Pentru că era „Il Natale”, Crăciunul adică, Toni își dăruise din banii primiți un lanț de aur gros cît degetul, un ceas de aur și a făcut întregii familii cadouri destul de scumpe.

Chiar și invitatul, pentru că se afla acolo, a primit 100.000 de lire. Despre „munca” lui, Toni vorbea fără reținere. De fapt, zicea el, nu comiteau nici un delict, el și tovarășii lui, asigurau protecția magazinelor și pentru asta încasau, natural, un stipendiu.  

Deși cîștiga o mulțime de bani, locuia împreuna cu familia și mînca tot din salariul modest al tatălui său.

Seara l‑a dus pe român la hotel, cu mașina lui.

A doua zi de Crăciun, acesta a vrut să‑și arate recunoștința. A dus un buchet de flori pentru doamnă, un ghid de conversație multilingv, pentru Ana‑Maria, fata lui Giuseppe, interesată de limba spaniolă și o bancnotă de o mie de lei, colecționarului Claudio, „il piccollo figlio”, care aduna devize străine. 

Mai tîrziu, după ce a plecat de la ei, a telefonat lui Antonio Di Fillipo. Și‑au făcut urări de Crăciun. Antonio a dezvoltat cu reînoită vigoare promisiunile anterioare într‑o notă de optimism fierbinte.

Hotelul se aglomerase. Veniseră mulți străini pentru a petrece sfîrșitul de an.

I‑a cunoscut pe cîțiva, pentru că îi servea de translator lui Giuseppe care trebuia să completeze colecția fiului sau, Claudio.

Printre aceștia, o pereche de greci cu care se saluta și se întreținea într‑o engleză îndoielnică.

Trei zile a locuit și o tînără japoneză, studentă la Bellearte în Roma căreia, atît el cît și Giuseppe i‑au pozat.

Rămăseseră cinci zile pînă la Revelion. Pe toate magazinele era scris „SALDI” ‑ reduceri de prețuri. Se aproviziona din bazar. Acolo își cumpăra un sandvici ‑ făcut dintr‑o pîine, cu salam și brînză ‑ numit „panino”, care‑i ajungea pentru toată ziua.

La ora zece, în fiecare dimineață pleca din hotel și rătăcea prin oraș...

 

„L'itinerario parte da piazza Garibaldi e parcorge il centro storico della cita. Allongo de’l corso Garribaldi...”

 Itinerariul poate să treacă pe Corso Garibaldi, prin fața porții Nolana, pe lîngă biserica, zisă di Santa Maria del Carmine și să‑și afle primul popas în Piazza del Mercato, apoi, de‑a lungul țărmului, pe via Cristoforo Colombo, virînd puțin spre dreapta, se ajunge în fața Palatului Municipiului, în frumoasa Piazza del Municipio. Către est se întinde portul, în spatele căruia se ridică impunător Vezuviul, iar la vest, faimosul Maschio Angioino sau Castel Nuovo.

Există o înrudire obscură între acest colos cu trei turnuri cilindrice și rătăcitul român care‑l ocolea insensibil.

Fusese ridicat la sfîrșitul secolului al XIII‑lea, pe timpul stăpînirii normande a lui Charles d'Anjou, sau Carlo d'Angio.

Casa d'Anjou, care n‑a avut acces la tronul Franței, l‑a dat Ungariei pe cunoscutul rege Carol Robert d'Anjou, prietenul franco‑normand, aproape un frate, care a ajutat statul valah să se afirme. Să depășim această fundătură istorică și să ne avîntăm într‑un zbor curajos deasupra orașului.

„Sorvoliamo il cuore de la citta!”

Iată Piazza Plebiscito, una  dintre cele mai armonioase și monumentale dintre numeroasele piețe ale orașului.

În centru este biserica San Francesco di Paola ridicată, după cum scrie în prospect, de Ferdinando I care, de altfel, se uită în zare de pe roibul său chiar din fața edificiului. În apropiere se află încă o statuie ecvestră, iar la cozile bidiviilor, ca un ecran panoramic, se întinde pe o lungime de peste 150 metri, grandiosa fațadă a Palatulul regal.  Frumosul palat Salerno, ridicat în „settecento”, delimitează piața la sud.

Vizitatorii palatului Regal, ies în strada San Carlo, unde prosperă cunoscutul teatru, cu același nume. Vis‑à‑vis este  galeria Umberto I.

Pentru a vedea biserica dell’ Incoronata, ctitorită (îmi dă  fiori de mîndrie  acest  cuvînt) de o regină: Giovanna I, se trece strada. Imediat, la dreapta, pe via Monteoliveto, se găsește biserica Santa Maria la Nova cu fresce din secolele de grație renascentistă. Trecem de palatul Poștelor și iată‑ne în apropierea sediului facultații de arhitectură, „palazzo Gravina”, de unde se deschide o mică piață, ornată cu o  fîntînă barocă, deasupra căreia a fost așezată statuia care‑l reprezintă pe Carlo II de Spania, copil.

Etapă obligatorie pentru vizitatorii străini este biserica di Sant’ Anna dei Lombardi, zisă încă și di Monteoliveto, adevărat muzeu de sculptură renascentistă. În apropiere este piața Dante, cu monumentul scriitorului în centru. Tot pe‑acolo se deschide și poarta Alba.

Merită un pasaj „via Toledo”, deschisă de un vicerege spaniol, don Pedro de Toledo. Este artera principală a vechiului Napoli și leagă cele două piațete despre care tocmai am vorbit (și am scris), „piazza Dante” și „piazza Trento e Trieste”.  

Nu departe, vom găsi „Museo Archeologico Nazionale” plin de vestigii culese din ruinele păstrate în cenușa Vezuviului.

Și, după atîta istorie, păstrată în monumentele ridicate de oamenii efemeri, trecem prin „Porta Capuana” pe strada Casanova și ne îndreptăm spre cartierul „cu curve”, cum îi zicea Giussepe, străzi cu reputație rău famată, unde stau „fetele”, care te iau de mînă dacă nu ești atent, ori îți fac travestiții ochi dulci și sînt cinematografe cu filme porno.  De altfel, în mai bine de jumătate dintre cinematografele napolitane rulau filme porno, iar afișele publicitare fuseseră lipite peste tot.

Este o palidă continuare a faimei pe care Cervantes i-o dedicase: „Napoli este orașul cel mai bogat și cel mai plin de vicii dintre toate cîte există în Univers”, faimă ce s-a stins precum celebrul vulcan.

 

A telefonat lui Antonio în speranța că va fi invitat de Revelion, dar acesta i‑a retezat elanul încă de la început anunțîndu‑l că merge la „sorella”.  

‑ „Hai pe balcon să‑ți arăt urgia nopții de la «Cappo d'Anno»“, l‑a chemat Giuseppe!

Adusese două sticle de vin spumant, un cozonac și au sărbătorit împreună.

‑ Buon Anno! Auguri! Salute!

Oamenii ies pe balcoane să arunce petardele și artificiile pe care le‑au cumpărat de la colțul străzii.

Dorința italienilor să‑și exprime bucuria că îmbătrînesc, este excesivă.

Să parchezi mașina pe străzile înguste ale orașului, devine o neglijență pentru că poate lua foc.  

Cît timp ține aceasta nebunie, străzile sînt pustii. S‑au aprins tomberoanele mari de gunoi, iar instalațiile antifurt ale magazinelor au țiuit toată noaptea...

 Un muget care a ținut cîteva ore. Ai fi zis că erupe Vezuviul sub Napoli!

 

A rămas la televizor după ce s‑a culcat Giuseppe, gîndind la ce poate fi acasă...

 

Cîteva zile a continuat să spere că Antonio îl va ajuta.

Situația lui dificilă era cunoscută și de patronul hotelului care-i ceruse banii anticipat.

Datorită neplăcerii de a‑l vedea și a‑i auzi vocea subțire și înțepată...

‑ E, come stai?

‑ Bene, grazzie, sta aspetando un posto di lavoro.

‑ A’a!

... nu rămînea în hotel ci rătăcea prin oraș. Spre norocul său timpul era băiat de treabă. Temperatura depășea zece grade, la amiază.

Deja cunoștea bună parte din oraș. De atîta mers, picioarele îi erau numai bășici, iar tălpile pline de eczeme. Renunțase la „panini”, mînca sandviciuri de chifle cu mortadella, economisind banii care se epuizau vertiginos. Mergea la castel să bea apa de la cișmea, iar pentru alte necesități fiziologice folosea WC‑ul gării.

În perioada aceea înger salvator i-a fost Giuseppe. L‑a îndreptat către una dintre casele de caritate ale orașului, patronată de ordinul  călugaresc al laureatei bunicuțe maica Tereza: Suore Calcute.

A descoperit clădirea veche pe o „vicolla” (străduță).

Era duminică, puțin după ora unsprezece. După ce a sunat i‑a deschis o măicuță, în Italia i se spune „suora”, care l‑a anunțat că e de mîncare numai hrană rece, la pachet.

„Bun ce‑o fi!”

A primit de pomană o „panino”, portocale, prăjitură și o cutie de suc Fanta. Pentru unul care suferea de foame, era destul.

S‑a întîlnit cu Antonio în Napoli. Îi ceruse să vină la o discuție sinceră. Sinceră pe dracu’! Antonio i‑a propus, ipocritul, să‑i dea bani de drum. Fusese prin România și-l zugrăvise cît se putea de rău cunoștințelor care și-l imaginau consteliv, un milog ce bîntuia prin cartierele rău famate ale unui oraș pe care-l presupuneau bîntuit de sălbatici. În finalul întrevederii s‑a arătat binevoitor și l‑a împrumutat cu 100.000 de lire. Patru zile încă, la hotel...

‑ Du‑te la Chiesa Gesu Nuovo și vorbește cu padre Rastrelli, i‑a zis Giuseppe De Carlo.

Îl înțelegea pe român, trecuse și el prin momente asemănătoare în tinerețe, mîncase la o altă cantină a săracilor,  „pe via Mirelli”, și implorase mila preoților.

Ziua următoare, la zece dimineața, a intrat pe poarta marii biserici. Oamenii, puțini la număr, insignifianți în acel spațiu grandios, erau așezați pe băncile din fața pupitrului cu microfon de unde‑și rostea popa preceptele extrase din viață și Biblie.

Se adresau în gînd lui Isus, prezent acolo sub forma unei statui frumoase care supraveghea din locul ei privilegiat mulțimea de sfinți din marmură așezată cuminte în nișele pereților.

Aproape  de  statuie  erau  aprinse  cîteva lumînări înalte, aurite.

A trecut pe culoar, a intrat pe o ușă laterală și a ajuns pe un hol de‑a lungul căruia se afla, înșirată, o mulțime de uși.

Acolo a fost abordat de o femeie de serviciu care, aflînd pentru ce rătăcește așa dezorientat, că începuse deja să se uite în tavan, a chemat preotul.

Padre Rastrelli, înalt, solid, în vîrstă de 50‑55 de ani, îmbrăcat în odăjdii albe, a luat o poză amabilă să asculte lamentațiile exprimate stîlcit, cu lacrimi în ochi, de omul din fața lui:

‑ „Sînt român, n‑am bani, am nevoie de ajutor, caut ceva de muncă, nu știu ce să fac,...”

I‑a dat cinci mii de lire, porție destinată fiecărui damblagiu care se tînguie pe scările de la intrarea bisericii și l‑a invitat pe 14 ianuarie:

„Atunci avem o întîlnire, special pentru a ajuta.” 

La ora 17,30 punct se deschidea poarta la Suore Calcute.

Înăuntru erau trei rînduri de mese cu scaune. Mîncarea era adusă pe măsuțe cu rotile. Farfuriile, paharele, tacîmurile, erau din plastic.

Prînzul, consistent, cuprindea un meniu ales dintr-o combinare aleatorie a unor sortimente culinare, astfel că pe parcursul unei săptămîni au fost rulate următoarele feluri de mîncare :

„Primo” ‑ paste cu scoici, creveți cu sos, cu carne, cartofi, fasole fiartă, orez,...

„secundo”‑  chiftele (polpete), mîncare de cartofi, creveți fierți, pește,...

în fine, „dolce”‑ portocale, mandarine sau prăjituri.

Mîncarea provenea din donații ale oamenilor cucernici care aduceau, în afara banilor, pături, încălțăminte și îmbrăcăminte.

Unii împărțeau hrana, alții o preparau ori spălau vasele.

Responsabile cu aceste activități erau trei măicuțe, de naționalități diferite, care lucrau alături de celelalte persoane.

Pomanagiii obișnuiți ai cantinei erau din țările Magrebului, numiți „marochini” (de fapt, mai ales tunisieni), foarte puțini italieni, cîțiva negri și... 

Mulți dintre cei care veneau la masă se îmbrăcau de‑acolo.

La Suore Calcute românul a devenit repede cunoscut. După ce plecau toți amărîții, el rămînea să ajute la curățenie. Astfel l‑a cunoscut pe Giovani, un băiat de treabă care locuia înăuntru.

Giovani îi mai dădea țigări și stăteau la taclale. 

 

Cam pe zece ianuarie a rămas lefter. Dimineața și‑a făcut bagajele și le‑a scos în sala de recepție. L‑a rugat pe patron să permită păstrarea lor într‑un colț pînă va găsi alt loc de cazare.

S‑a învîrtit, ca de obicei, prin oraș.

Napoli ăsta, e o așezare antică, e drept că nu s-au păstrat casele de-atunci, oricum sare ca vîrstă de cinci sute de ani cîți i s-au dat Bucureștiului, corăbierii greci..., în fine dialectul napoletan pare a fi descendent al vechii eline. De-a lungul timpurilor năvălitori veniți din toate părțile, de pe mare sau uscat, au violat cu nesaț mun’cipiul remarcat din depărtări, cum vă așteptați, datorită coșului necurățat al Vezuviului. O treabă însă mă nedumerește. De ce n-au făcut italienii aceștia praf statuile spaniolești, ale împilatorului cum ar veni și le mai lasă încă să sfideze, că sfidător apar ele trecătorului, ca stăpînitoare ale piețelor.        

Nu, ăștia n-au știut ce-i aia revoluție adevărată, sau furată, sau...! Garibaldi a fost așa, un excursionist pe-acolo. 

Uite, arhitectura greoaie a unor vremuri depășite, zidurile centenare, pe care oamenii de bine le-au ridicat spre admirația turmelor de ignoranți, ce adăpostesc o artă manieristă de cel mai îndoielnic gust, străzile pietruite să pară vechi de pe timpurile feudale și... marea! Marea și iar orașul ridicat în trepte, bulevardele, o circulație furibundă și  puhoi de oameni fără ocupație care străbate trotuarele. Te agață și te răsucesc, te plimbă cum vor acești trecători neosteniți, și oare cîți dintre ei rătăcesc frustrați, fără adresă, asemenea românului, un om năcăjit prin definiție.

Timpul s‑a scurs parcă prea repede și a venit ora de masă. Și după aia a luat-o iar pe străzi. Ce să facă, unde să meargă, cine l‑ar fi putut ajuta...?

Nu știu ce ați fi făcut dumneavoastră, el s‑a întors la Suore Calcute pe la opt seara.

‑ „Cine‑i?” a fost întrebat de glasul unei femei.

‑ „Vreau ceva de mîncare”, i‑a zis absolut prostește, după ce exersase pe drum, în minte, diverse planuri pentru a înduioșa călugărițele. „Aș vrea să vorbesc ceva cu dumneavoastră, dacă se poate...”

‑ „Ești vreun drogat, să vii la ora asta după mîncare! Pleacă!” 

‑ „Nu..., sînt românul acela,...”

‑ „... Așteaptă puțin!”

După cinci minute, toate cele trei maici principale au venit la poartă.

‑ „Ce este, ce dorești la ora asta?”

‑ „Vă rog frumos, le‑a spus umil, cu vocea tremurată, vă rog... Nu am unde să dorm, nu mai am nici un ban... Dacă se poate, măcar o noapte să dorm aici, la dumneavoastră...”

Surorile s‑au decis anevoie să‑l primească. „Suora tedesca”, o femeie severă ce părea să‑l deteste, s-a opus, chipurile pentru a nu crea un precedent. După judecată a urmat-o pe maica Maria, braziliana, o creolă de cincizeci de ani, spre locul unde era găzduită o mînă de prăpădiți, niște spectre. Dormitorul se găsea la etaj. Înăuntru, 10‑11 bărbați bolnavi sau vîrstnici, îți pierea cheful de viață văzîndu-i.

A primit ceva de mîncare și un pat liber în care să doarmă peste noapte.

Dimineața a ajutat la curățenie, a mîncat ceva, a făcut un duș, apoi a plecat.

La Chiesa Gesu Nuovo a așteptat să se termine slujba și s‑a dus la padre Rastrelli. Părintele nu l‑a recunoscut. A trebuit să‑i spună iar cine este și ce‑i cu el acolo.

A primit o carte de vizită, încă cinci mii de lire și a fost îndrumat către „dormitorul comun”. I‑a mulțumit, ce putea face?

La „dormitorul comun” aflat în apropierea cantinei, i s‑a cerut o adresă de la chestură. Mersi, ce să caute el la poliție!

S‑a făcut ora mesei și s‑a dus iar la cantină. A rămas pînă tîrziu, să ajute la curățenie. Nemțoaica i‑a zis că așteaptă degeaba. Era întuneric, poate opt jumătate, cînd a plecat de‑acolo...

 

A  ieșit  la  lumină, pe corso.... unde știa că se-ndeasă lumea, dar bulevardul se schimbase, nu mai era același. Avea ceva amenințător, întreg orașul îi devenise nesuferit, oamenii aceia,.. Doamne ce mai pehlivani încrezuți! Parcă-l priveau cu tot disprețul, erau deformați de răutate, „poftim, alt vagabond venit aici să cerșească...”. Și dacă te gîndești că Napoli fusese renumit pentru leneșii săi vagabonzi, „ladrones” cum s-ar zice, și ăia erau autohtoni, starea lor fiind luată drept viciu, le plăcea adică să stea astfel, în haine jerpelite de lucru, nespălați și nemîncați, să se umilească pe la colțul străzilor!...  Noii amărîți, în schimb, aduc o notă de exotism, sînt lipsiți de mîndria napolitanului autentic.

A mers pe marile artere urbane pînă cînd au rămas doar întîrziații, dacă întîrziați le poți spune amatorilor de distracții nocturne, insomniacilor, oameni care nu se grăbesc. Unii vorbeau tare, gesticulînd, poate erau beți, poate drogați...: tineri. Se temea de ei așa încît spre miezul nopții s‑a îndreptat către parcul din  apropierea castelului. 

În timpul zilei văzuse, într‑un colț ferit vederii, un carton și ca o palidă consolare pentru necazurile sale găsi locul neocupat. În mod cert fusese culcușul de‑o noapte al unui confrate. Ce să se fi întîmplat cu el? Unde se afla în acel moment? Mai era în viață? Se simți legat afectiv de acel coleg de suferință și-l compătimi sincer pînă ce înțelese că se compătimea pe sine. Și atunci îl podidiră lacrimile. Se ghemui să nu înghețe... Cruntă situație! Nu atît degradantă cît fără perspectivă. Să fi știut dinainte că va ajunge pînă aici...

S‑a trezit probabil pe la șase. A mers la castel să se spele pe față, apoi,... circulă băiete!

Parcă totul avea un alt înțeles... Împrejur se derula filmul, farurile aprinse ale mașinilor, lumina becurilor și neoanelor se ridica asemenea unui abur, orașul care se dezmorțea ușor mergea în sens invers, nefirescul, pietonii  vorbeau încet, aproape în șoaptă,... dincolo de ferestrele care se luminau, somnambuli, împiedicîndu-se-n manșetele pijamalelor, locuitorii își pregăteau deja cafeaua de dimineață, scrîșnituri lugubre anunțau ridicarea obloanelor...

Ajuns în fața unei vitrine, oglindindu-se în ea constată cu stupoare că nu se recunoștea.

„Doamne‑ajută, Doamne‑ajută,...!”

Nu fusese educat în spiritul credinței, deși fiind botezat era creștin. Rostea „Doamne‑ajută” ca pe o formulă magică menită să‑i aducă planetele binevoitoare și să‑l scutească de necazuri.

Imperceptibil s‑a insinuat lumina zilei. S‑au stins becurile iluminatului public. Se instaurase deja ziua.  Trotuarele s‑au animat, murdăria orașului a devenit evidentă. Cerșetorii  și‑au  început activitatea, hoții însă n‑au întrerupt‑o niciodată.

Rătăcit pe una dintre străduțele înguste, atît de pitorești și numeroase prin Napoli, care o cotesc pe din dosul căsoaielor, te conduc pe sub rufele supraetajate ce pavoazează clădiri vechi și putrezite care se exfoliază, ori îți dezvăluie frumuseți arhitecturale scăldate în verdeață,      pe-acolo, zic, unde oricine îți poate trage o papară pen’că se plictisește, a văzut pe jos o geantă de damă cu actele împrăștiate. S‑a grăbit să le depășească, nu-i ardea să        se-mpiedice de careva prin locurile alea, cum spuneam, așa de pitorești, ca niște stampe de Canaletto transpuse, dacă se poate astfel, în cloaca napolitană.

Antonio îi relatase încă din București de ce nu are curaj să umble descheiat la camașă prin Napoli, pentru a-și etala prețiosul lănțuc.

De altfel nu prea văzuse napoletani cu lanțuri de aur, asta nu pentru că le-ar lipsi ci pentru că sînt încheiați la cămașă.

Se pare că vina o poartă băieții cu scutere sau motociclete (și acelea furate) care‑i iau omului din goană, geanta, lanțul de aur, în general ceea ce se oferă spre a fi smuls.  

Părea turmentat. Se clătina, avea căutătura fixă, lipsită de expresie a deprimatului care a evadat dintr-un ospiciu.  Vid mental, prăbușire sufletească, „ce-i în sufletul meu doar eu știu!”, însă habar n-avea unde-și putea găsi acel suflet, da’ nu știa nici pe unde merge, sau ce face.  

L-a cuprins deodată teama pentru bagajele sale pe care le părăsise la hotel... Toți scîrțarii ăia complotau împotriva lui, toată broscaro-macaronărimea...

Ajuns lîngă țărm și‑a scăldat privirea în apele cenușii, în vreme ce reveria zbura liberă peste necuprinsul mării... Vedea locuri frumoase, liniștite, soare, prospe... - n‑avea curaj să gîndească la copiii săi.

„Eu acasă nu mă întorc prea curînd. Am o mulțime de datorii. Cum să le plătesc? Trebuie să rezist, să reușesc! O Dio! Dacă există un Dumnezeu pe pămîntul ăsta, pe mine de ce nu mă ajută?”

Era flămînd, neras, obosit...

S‑a întors la padre Rastrelli. Se agățase de el ca de ultima lui speranță.

‑ „Bine, vino mîine dimineață să vorbești cu «signora»“, s‑a înmuiat părintele.

„Signora” se ocupa de extracomunitari în cadrul unei comisii ce avea drept scop ajutarea celor aflați în nevoie.

Și‑a zis că arată probabil rău dacă părintele îi vorbise aproape cu compasiune.

 

Își făcuse amici printre „marochinii” care mîncau la cantină. De obicei doar se salutau. L‑a întrebat pe unul:

‑ „Tu unde dormi?”

‑ „În gară.”

‑ „Nu vine poliția?”

‑ „Nici o problemă.”

‑ „Crezi că aș putea găsi și eu un loc?”

‑ „Da, cred că da. Vino pe la unsprezece, unsprezece jumătate la tarabe și vedem noi!” 

‑ „Bine”, ciao! 

La ora unsprezece l‑a găsit pe băiat, un tip brunet cu părul ondulat, ochii negri,...

‑ „Ei, ce se‑aude?”

‑ „Așteaptă puțin, mergem cu toții.”

În jurul orei douăsprezece, șapte‑opt băieți au plecat la „dormire”. Undeva în spate, în capătul din dreapta-sus al gării, ascunși de un parapet mai erau șase întinși pe cartoane. Unii aveau pături. Afară de „marochini” erau si doi italieni.

Auzise și el, pentru că toata lumea știa, despre „drogații și hoții” din gară...

Văzîndu-i s-a convins că-i doar un zvon șovin. Și‑a căutat un carton și pe urmă, liniștit, ce curios! simțindu-se oarecum protejat, a adormit.

Era lumină cînd s‑a trezit. Mai toți plecaseră deja. A mers jos, în gară, să-și spele urdorile și s-a grăbit spre castel, pe-acolo era un ceas electronic.

A așteptat cu ochii lipiți de somn, și de cadranul ceasului, pîn’ s‑a făcut de nouă jumate și a pornit-o agale spre Chiesa Gesu Nouvo, unde a ajuns în vreo cinci minute.  După alte cîteva minute de așteptare a sosit „signora”, o mam’mare bine împănată, cu figura marcată de bonomia care se impunea.

I‑a zis toată povestea. Femeia l‑a ascultat cu atenție, au mai schimbat cîteva vorbe, i‑a dat un plic și i‑a spus:

‑ „Cu asta te duci la  Officio di lavoro per stranieri!”

După ce l‑a direcționat, a primit cu bunăvoință mulțumirile de rigoare, după care omul s‑a năpustit, efectiv, spre clădirea  unde se afla oficiul de muncă numit Caritas (fără o legătură evidentă cu omonima instituție dă la Cluj). Biroul pentru străini era la primul etaj.

Printre cei care făceau coada acolo a recunoscut băieți de la Suore Calcute.

‑ „Salut.”

‑ „Salut.”

Șeful de oficiu era un lituanian.

‑ „Tu cine ești, ce vrei?... Ești român? Vino aici!”

A luat plicul apoi pașaportul. A văzut că expirase viza. I‑a înapoiat pașaportul...

‑ „Stai aici un pic!”

S‑a întors după cinci minute să-l chestioneze.

Tipu-ăsta, Pierro (i-a cerut să-i zică așa da’ poate-l chema Piotr), roșcat, cu barbișon, 26‑27 de ani, înalt de vreun metru șaptezeci și cinci, l‑a asigurat că-l pricepe, că doară și el venise dinspre nord-est și i‑a promis întregul sprijin.

‑ „Ce știi să faci?”

‑ „De toate. Sînt șofer, mecanic și... de toate.”

‑ „Unde dormi?”

‑ „... Nu știu...”

‑ „Unde ai dormit?”

‑ „O noapte în parc, alta în gară...”

‑ „Și pînă acum două zile?

‑ „La hotel Zara, aproape de gară, însă nu mai am bani și dorm unde pot.”

‑ „Ce mănînci?”

‑ Aa... „La Suore Calcute.”

N-a fost prea dificil să răspundă acelei curiozități.        

‑ „Bine, așteaptă să vedem ce putem face pentru a‑ți găsi un loc de cazare.”

A telefonat să se intereseze cine‑și dorește un asemenea oaspete. 

La „Surorile din Calcuta” a vorbit cu „suora Maria”, care‑l simpatiza și l‑a lăudat: „E băiat bun” însă, evident, era prea tînăr și periculos pentru femeile acelea pioase.

În fine, se făcuse vineri, se punea de week-end și probabil deja nu mai erau de găsit cei care-i puteau permite să ocupe un pat. Pierro i‑a dat cincizeci de mii pentru hotel.

Revenit la hotel s-a lovit nas în nas cu patronul:

‑ „E, ce faci cu bagajele alea?”

‑ „Scuzați‑mă, am avut probleme, am fost plecat... Pot să mai stau două zile?”

‑ „Bine”, încuviință pițigăiatul cu un gest de mărinimie, de-ai fi zis că îl ține pe de-a moaca „poți sta în camera aia... camera patru.”

Ostenit, s-a pierdut în sine într-atît că s‑a trezit pe la șase jumate seara. S‑a grăbit spre cantină iar la întoarcere a povestit lui Giuseppe ce i se întîmplase.

‑ „Mergi mîine seară la Casa de Volto Santo cu autobusul 127, la sala „Oferte”, vezi acolo de «suora Rosa» și‑i zici toată istoria. Faci ceva tragic!”

‑ „Bine, am priceput.”

Dimineața însă a mers la Caritas.

Pierro, destul de ocupat, i‑a cerut inițial să aștepte. După un timp, credea că îl uitase, i-a căutat ceva de lucru prin ofertele din ziare, însă pentru extracomunitari este dificil să găsești ceva.

S‑a terminat programul, a trebuit să mai și plece.

După cinci jumătate, seara, a mers la Casa de Volto Santo și a așteptat să vină o femeie grăsuță, ochelaristă, în sala numită „Oferte”. Pereții suportau tablouri cu poze ale nenorocirilor ce s‑au abătut peste localnici: accidente, furturi, boli, diformități, bătrînețe,... Toți cei loviți de necazuri se rugau la Dio și la „Casa de Volto Santo”, pentru liniște, pentru ei și pentru alții - ăștia sînt altruiști, ei doresc celorlalți beteșugurile lor.

În aceeași sală, foarte cuprinzătoare, din cîte s-ar înțelege aici, erau multe rochii de mireasă, frumos prezentate în vitrine de parcă erau expuse la vînzare însă vechimea lor sugera mai degrabă că au fost lăsate amintire sau colecționate.

A recitat suorei Rosa poemul său și pentru că a vîndut bine marfa, după cîteva minute femeia s‑a întors cu o sută de mii de lire și suveniruri ce reprezentau în diverse feluri „Casa de Volto Santo”. Le‑a ținut ca pe niște amulete. Atunci și‑a zis foarte mulțumit: „Și totuși există un Dumnezeu!”

Luni dimineața s‑a dus la „Officio”.

După ce au schimbat cîteva cuvinte, Pierro a plecat, așa că, nemaiavînd interlocutor, a plecat și el. Cînd s‑a întors, după două ore, Pierro vorbea cu monseniorul Pace, șeful Caritas‑ului din Napoli.

‑ Ți‑am găsit un loc să dormi fără să plătești, i‑a zis cum l‑a văzut.

Românul a făcut un bis la dictonul remarcat anterior, de această dată cu glas tare, apoi înzestrat cu o scrisorică semnată și parafată de monsenior a și plecat spre noul său dormitor.

A părăsit hotelul fără să-și ia rămas bun de la Giuseppe, a urcat în autobusul 21A, din fața gării, l‑a întrebat pe șofer de adresă și-uite-așa a coborît el în fața altei biserici de care fusese atașată o ditamai clădirea.

 Lîngă poartă, pe o placă de marmură, într-un chenar cu frunzulițe odihnea o inscripție aurită: MISSIONARI COMBONIANI.

Despre clădire vă spusei că era masivă, dar și roșcată, cu trei nivele, străbătută de un tunel cu două porți, una de lemn pentru intrarea persoanelor, alta, metalică, pentru mașini.   

A sunat.

‑ Qui e?

‑ Vorrei parlare con padre Francesco.

I s‑a deschis și a așteptat un om cu o frumoasă chelie și barbișon, în vîrstă de 45‑50 de ani, îmbrăcat laic.

‑ „Știam că trebuie să vii”, îi zise omul acela cu o voce baritonală acompaniată de un zîmbet amabil. „Hai să‑ți arăt dormitorul. E nevoie de puțină ordine acolo”.

Au trecut prin gangul ce străbătea construcția, lateral se vedeau două-trei uși, n-are importanță pe ce parte, între care una de lift și o cabină telefonică, apoi au pătruns într‑o curte după ce au deschis încă o poartă. Clădirea avînd forma de „U”, cuprindea acest spațiu din trei părți. Curtea pavată cu dale de piatră avea plantate bănci din marmură în fața numeroaselor uși de acces în clădire.

‑ „Uite, aici e dormitorul tău, lasă‑ți bagajele și hai să‑ți arăt cam ce se află primprejur!”

L-a scos din nou afară. Clădirea și curtea ei interioară erau despărțite printr‑un gard de fier, cu o poartă mare, de un teren pentru sport, asfaltat, și o frumoasă grădină cu alei și trandafiri, gard de tufe și un ciobănesc alsacian numit Ringo.

După această excursie l‑a părăsit lîngă ușa dormitorului și cînd s‑a întors cu cearșeafuri era însoțit de un negru, cam de vîrsta lui, grăsuț, pe care îl chema..., îl cheamă, ce mai contează? Siab.

‑ „Dacă ai nevoie de ceva, i‑a zis părintele, mă cauți pe mine. Spune-mi padre Franco. Muncești?”

‑ „Nu. Aștept de la Caritas. Mîine merg acolo. Mi s‑a promis ceva de muncă.”

‑ „Da, bine... A, era sa uit! Vino! Uite, aici e dușul, toaleta,...”

Totul era curat. La cîțiva metri i‑a arătat bucătăria cu frigider, aragaz, pe care însă nu‑l putea folosi, un televizor defect, două mese cu scaune, dulapuri de bucătărie, unul mare, altul mic,... În fine, i‑a cerut pașaportul și a plecat cu el.

L‑a lăsat în compania negrului, un tip destul de vorbăreț care l-a săturat de informații privitoare la  chiesa, cum zicea combinației de clădiri, nu doar bisericii, la familia sa, apartamentul său,... Venise în Italia de aproape doi ani. Obținuse dreptul de reședință și de lucru, „soggiorno”, la ce rîvnesc armatele de imigranți care-au năpădit această frumoasă țară (la drept vorbind, toate țările sînt frumoase, chiar și cele sahariene de unde au dat buzna toate hahalerele alea. Combinație de aur și azur, tot ce poate fi mai nobil!)? Cică lucrează într‑un spital privat și se descurcă bine, omul. Nu i-a zis ce învîrtea pe-acolo, n-avea cunoștințe medicale, ce putea să fie? Era negrul medicilor, asta era. Trecuse și el pe la „Caritas” dar nu s-a ales cu nimic. Zicea că nu cunoaște pe cineva să fi obținut de muncă prin Caritas. Locuise multă vreme la chiesa. Venea din Sudan și fusese ajutat de un alt „prete”, pe care avea să-l cunoască neapărat a doua zi. Missionari Comboniani i-a explicat Siab, reprezenta continuarea firească a operei unui călugăr franciscan, Danielle Comboni, care predicase și murise în Sudan.

În sfîrșit, a plecat negrul și a rămas singur. Era, poate, ora șase. Deja se întunecase. Ferestrele cu tocuri de plastic aveau storurile trase. Înăuntru, așezate în dezordine se aflau cîteva paturi metalice, cazone.

Și-a ales patul din apropierea ferestrei și a caloriferului, a pus lucrurile într‑o noptieră și pe spătarul unui scaun.

Siab îi spusese că poate rămîne acolo multă vreme dacă‑și vede de treabă astfel că, interpretînd cum a putut aceste vorbe, s-a apucat de spălat pe jos, a aliniat paturile și, ca o răsplată pentru efortul său, cercetînd locul a găsit o revistă porno pe care a răsfoit‑o, cu ochii mari, încălzindu-se treptat...

În acest timp, din curte se auzeau voci de copii, gălăgioase. Probabil era o școală în aceeași clădire.

A venit padre Franco să-i înapoieze pașaportul.

- „Ce faci? A-a..., te‑ai aranjat?”

- „Da, mulțumesc”.

Deja dosise publicația compromițătoare.

‑ „Mîine ce faci?” îl chestionă părintele.

‑ „Merg la «Caritas».”

‑ „Ai mîncat, ai ceva de mîncare?”

‑ „Da.”

Nu mîncase dar nu voia să abuzeze.

‑ „Bine, noapte bună.”

‑ „Noapte bună, mulțumesc.”

Era poate opt seara. Copiii plecaseră și a ieșit în curte să fumeze o țigară.

 

‑ „Ai găsit locul? Cum stai?” l‑a întrebat dimineața Pierro.

‑ „Bine, este bine, mulțumesc.”

‑ „Hai să căutăm ceva de muncă!”

Bric A Brac era ziarul napolitan cu anunțuri în care Pierro și ceilalți doi colegi ai săi căutau de lucru extracomunitarilor.

Din douăzeci‑treizeci de străini care veneau zilnic în căutare de muncă, dacă puteau fi ajutați doi‑trei. Mai repede găseau de lucru copiii, de obicei perechi, în casele barosanilor.

Iată însă că șansa continua să-i dea tîrcoale, ba chiar ai fi zis că se tolănise de-a binelea în existența lui cînd, pe la ora douăsprezece, Pierro l‑a trimis, cu bilețelul de rigoare, pe strada Domenica Fontana, la pizzeria cu același nume, unde se căuta ajutor de ospătar.

A mers cu autobusul, destul de departe și s-a învîrtit o vreme pînă să descopere pizzeria, un local cu cinci‑șase mese, la parterul unui bloc.   

Era pauză de masă, iar în Italia, în intervalul de timp destinat mesei de prînz probabil nu muncește nici președintele.

A intrat să întrebe de patron. Cei patru care lucrau acolo aproape terminaseră de mîncat.

‑ „Bună ziua. Sînt trimis de la Caritas pentru postul acela de ajutor de ospătar, spălător de vase...”

‑ „Aha! Vino, stai jos la masă! Ai mîncat azi?”

‑ „Nu.”

‑ „Hei, dă‑i ceva de mîncare! De unde ești?”

‑ „România.”

‑ “Ești căsătorit?”

‑ „Da, am și doi copii, doi băieți.”

‑ „Uu, bravo! Cîți ani ai?”

‑ „Treizeci și trei.”

I‑au adus o porție bună de spaghete cu măsline, după aceea două chiftele cu sos, a băut două pahare cu vin,...

‑ „Ai mai lucrat ca ospatar?”

‑ „Da, puțin. Dar nu aici, în România. Cred că mă pot descurca.”

‑ „Văd că știi ceva italiană. Îmi place de tine. Acum cîteva ore venise un marochin dar îmi dăduseră telefon că vii tu și l‑am lăsat pe ăla. Unde dormi?”

‑ „La Casavatore într‑o chiesa.”

‑ „Aha, poate găsim pe aici, în apropiere, vreo cameră.”

Aceasta fusese discuția cu șeful pizzeriei.

Bucătarul:

‑ „Și eu am patru copii, dar mă descurc. Șeful este de treabă. Vino să muncești la noi. Este bine.”

Ospătarul:

‑ „Dimineața, după unsprezece‑douăsprezece începe să se muncească. Eu duc pizza prin apropiere. Am să‑ți arăt să faci tu drumurile astea cu pizza sau cafea... Nu e rău, mai pică cinci‑șase mii pe zi.”

Era marți.

Șeful:

‑ „Bine băiete, vino joi!”

‑ „La revedere, vă mulțumesc, «ciao»!”

Eeeei! Parcă‑parcă...

S‑a plimbat pînă seara prin oraș, foarte impresionat de ceea ce i se întîmplase.

 

‑ Buona sera. „Ce mai faci?” l‑a întrebat una dintre maicile de la cantină.

‑ „Bine, mulțumesc”, i‑a răspuns politicos. „Am găsit cazare la Misionari Comboniani din Casavatore și de lucru la un restaurant.

‑ „Oh, îmi pare bine pentru tine! Au telefonat și aici de la Caritas, să‑ți găsească un loc de dormit, știi că nu prea e loc, dar le‑am spus că ești un băiat bun, să‑ți găsească ceva.”

‑ „Vă mulțumesc.”

Făcea exces de cuvîntul „grazzie” în perioada aceea fastă, un cuvînt pe care în versiunea sa românească se zgîrcea să-l pronunțe.

La „chiesa” a fost întrebat de padre Franco. Restaurantul se afla în cartierul Vonero, departe...

‑ „Să vedem cum facem să poți reveni înainte de miezul nopții.”

Dintr‑o cameră ieșise o fată care ținea lecții cu copiii. Părintele a întrebat‑o de autobuz.

‑ „Nu știu, însă tata e șofer la o întreprindere de transporturi în comun și am să‑l întreb, poate‑mi dă un pliant cu orele pentru autobuz.”

‑ „Da, este o idee.”

‑ „Bine, noapte bună.”

‑ „Noapte bună.”

 

Miercuri, a stat „acasă”. A spălat cîteva lucruri, apoi a explorat clădirea. La primul etaj erau camerele popilor, la etajul doi se afla biblioteca, jos erau două toalete,... și alte numeroase camere a căror destinație n-a aflat-o niciodată. Acești noi „părinți” ai săi erau „frați” între ei. Slujitorii Bisericii sînt structurați într-o ierarhie binecunoscută în mediul lor și arată bunăvoință pentru ignoranța laicilor  care-i apelează cu termenul generic „padre” fie că sînt încorporați ordinelor călugărești ori sînt preoți adică abilitați să predice din amvon și să ofere Domnului pomenile enoriașilor. Din comoditate, pentru a nu mă pierde în expuneri didactice care nu mi se potrivesc și-mi iau timp am să le zic tuturor „preoți”, și numindu-i astfel îmi închipui arhetipul acestei tagme, un uriaș îmbrăcat în anteriu, înconjurat de o lumină difuză înălțînd zeului ofranda însîngerată, jertfa ce hrănește entitatea misterioasă care ne transcende...

A cunoscut alți preoți, padre Pietro, padre Luciano și pe cele două femei care făceau curățenie și mîncare pentru preoți.

Fiindcă n‑avea ceas se orienta dificil în timp. I s-a întîmplat să nu știe sigur în ce zi este. Dimineața intuia ora, la hotelul Zara după trafic și după cum se deschideau magazinele (la 9‑9,30 cînd veneau comercianții din apropiere, se auzeau alarmele și obloanele metalice), iar la „Misionari...” numai după densitatea traficului. De obicei nimerea.

 

Ziua următoare, la 9,45, era în fața pizzeriei Fontana. A venit patronul și a deschis.

‑ „Salut, ce faci?”

‑ „Bine, mulțumesc. Vă așteptam.”

‑ „Spune‑mi te rog cum te cheamă. Uite, scrie aici!”

I‑a dat creion și hîrtie.

A scris citeț numele, data și locul nașterii.

‑ „Trebuie să‑ți fac un permis sanitar și am nevoie de numele tău. Deocamdată asta e. Vino mîine!”

A plecat destul de contrariat.

„O mulțime de tipi lucrează aici la negru. Dacă avea nevoie de mine făcea permisul între timp!”, așa îl rodeau bănuielile și tot optimismul i se dezumflase.

A mers în parcul din piața Cavour. Acesta „piazza” era locul de întoarcere pentru cîteva linii de autobuz. Timpul frumos, însorit, îi făcea chef de plimbare, deși parcă mai mult această nedorită amînare demnă de-a fi întoarsă pe toate fețele sale obscure.

Sora și părintele care-i urmăreau evoluția au formulat aproximativ aceeași întrebare:

‑ „Ei, ce‑ai făcut?”

Și el, evident, a îngăimat poate același răspuns pentru care a căpătat încurajări:

‑ „Bine, vezi mîine.”

A ajuns la restaurant în jurul orei zece.

‑ „Bună dimineața.”

‑ Ciao, „ai venit?”

‑ „Da. Ce se-aude?”

‑ „Știi, n‑am făcut nimic. Vino luni sau marți.”

Afectat s-a dus la Pierro și l‑a rugat să telefoneze patronului.

„Il padrone” i‑a zis că ar fi găsit alt băiat, probabil italian.

‑ „Nu‑mi putea spune, să nu mai mă plimbe așa?”

În ziua aceea a întîlnit la Caritas un român. Primul pe care‑l văzuse de cînd era în Napoli.

Simțea nevoia să vorbească românește și vorbind a observat uimit cît îi este de greu să se exprime. Și dacă te gîndești cum îi desconsidera pe indivizii care vorbeau stîlcit după vreun an petrecut prin cele străinătățuri!

Marin era din Orăștie. Avea pașaport albastru, iar domiciliul marcat acolo, în Elveția. Plecase de vreun an din țară, își părăsise familia, nevasta și copilul, împins de aceeași iluzie, că se poate căpătui.

Nu avea drept de muncă în Elveția, așa că bîntuia prin Italia, sosise la Napoli unde cunoștea un tip, italian, și locuia la el.

Cît timp a fost preocupat să-l cunoască pe Marin, Pierro a încercat să‑i găsească un loc de muncă dar degeaba. Fără documente era dificil.

A plecat cu Marin la o bere, apoi au mers la universitate, aproape de castel, unde lucra amicul italian (pe un post de suplinitor sau pedagog). După un sfert de oră, Marin a ieșit din clădire cu un sandvici mare din care s‑au hrănit amîndoi. Au stat pe o bancă în parc să mănînce apoi s‑au dus la castel să bea apă.

Seara au fost împreună la Suore Calcute. Vorbind cu un marochin, pe care‑l știa de la Caritas, Marin i‑a arătat pașaportul. Toți băieții s‑au minunat văzîndu‑l.

Pașaportul albastru permitea posesorului să meargă în toată lumea fără prea mari probleme.

Marin a promis marochinilor formulare pentru a primi acest pașaport. Îi spusese și concetățeanului său, dar acesta n‑a fost entuziasmat.

Pe drumul spre autobus Marin i‑a propus o afacere cu formularele. Puteau ieși ceva bani!

„Și dacă nu erau bune, îți puneai toți urîții ăia în cap?”

 

Și-a început sîmbăta spălînd prin dormitor. La ora zece a venit padre Pietro:

‑ „Ce faci?”

‑ „Bine, bună dimineața.”

‑ „Vino puțin în grădină! E ceva de lucru. (...)

‑ „Trebuie să tăiem toți trandafirii... uite, de aici, de jos, la cinci centimetri de pămînt... Vezi cum se face?” și „padre” a tăiat două ramuri.

‑ „Ce zici, crezi că poți face și tu?”

I‑a dat foarfeca, mănușile, apoi l‑a lăudat văzînd cum se descurcă:

‑ Bravo, bravo!

La prînz i‑a adus ceva de mîncare, probabil de la masa preoților. A pus de‑o parte și pentru seara.

Nu mai muncise de multă vreme. Cînd a terminat avea mîinile umflate. Padre Pietro i‑a adus laude:

‑ „Gata? Deja un rond? Bravo, bravo! Ce băiat cuminte! Uite, așa trebuie tăiată o bucată de cinci‑șase centimetri din fiecare, cam de grosimea asta și după aceea se bagă un capăt în pămînt... Vezi? În felul ăsta își fac rădăcini. Ce zici, poți să faci?”

‑ „Da. De ce nu?”  

‑ „Bravo, bravo!”

În vreme ce tundea trandafirii grădinii cu alei radiale, padre Pietro îi povestea viața.

Trăise douăzeci și patru de ani în Sudan. Îl cunoștea pe Siab de cînd era copil.

„Dumnezeule, douăzeci și patru de ani în sălbăticie...!” I se păru că înțelege cam ce se întîmplă cu popii aceia. Vedea noblețea, frumusețea sufletească a întregii lor activități, simțea ceva... dar cum ar fi putut să suporte această colosală instituție care-i îngloba, cu istoria ei zbuciumată, imprudențele, nedreptățile și cadavrele însîngerate anume închinate credinței, pentru a potoli foamea spirituală. Sîntem niște animale prea flămînde pentru a exista perpetuu. Hai că v-am zis-o!

Într‑un tîrziu, seara, a încheiat lupta sa împotriva tulpinilor spinoase.

Duminica l‑au trezit clopotele bisericii. Era obosit și nu‑i venea să coboare din pat. De‑afară se auzeau vociferări. A ieșit să termine treaba însă padre Pietro l-a mustrat că duminica nu se muncește. Nu bănuia că ar fi încălcat una din cele zece porunci, era, prin urmare, ceva echivalent cu o crimă! Pentru efortul său a fost răsplătit cu douăzeci de mii de lire, primii săi bani munciți în Italia.

Curtea se umpluse de lume. Se încheiase liturghia și oamenii care se relaxau descoperiseră alt punct comun de interes.

Toți erau îmbrăcați de iarnă, cu paltoane și cojoace, în timp ce individul, pe care nu‑l cunoșteau, avea pe el doar o bluză cu mîneci scurte!

‑  „Nu ți‑e frig?”

‑ „Nu mi‑e frig. Cred că în țara mea sînt acum zece grade sub zero.”

‑ „De unde ești?”

‑ „Din România.”

‑ „Aha, unde a fost Ceaușescu? Am văzut și eu la televizor,... Și cu minerii... Uu, ce‑a fost acolo! Ce faci aici? Muncești?”

‑ „Nu. Caut ceva de muncă.”

Pe la douăsprezece au rămas afară doar copiii și două tinere să‑i supravegheze.

Părinții și bunicii intraseră în diverse camere, să ia notă de ceea ce puneau la cale preoții lor dar și să ia notițe despre modul de interpretare a numeroaselor citate biblice. După aceea s-au dus la confesor să se toarne. 

Apoi a fost invitat de padre Pietro la masă, într‑o sală de la parter unde erau strînși enoriașii cotizanți.

A stat alături de cei doi preoți, Franco și Pietro. A mîncat stînjenit de privirile celorlalți. I se părea că îi numără înghițiturile. A băut două pahare de vin și a ieșit mulțumind.

 

Era poate ora șase, începea să se întunece, stătea așezat pe o bancă și fuma cînd s-a oprit lîngă el o fătucă de 15‑16 ani să-l observe...

‑ Ciao, „eu sînt Rosa. Cum te numești?”

Se simți privit ca un animal la zoo. Fata își ținea picioarele încrucișate, mîinile prinse în față cu degetele încleștate, iar capul i se bîțîia lăsat într-o parte. Era măruntă, slăbuță, cu părul cîrlionțat, nasul lung și subțire,... îm!

A răspuns curiozității sale foarte precaut cînd, deodată:

‑ „Nu vrei să vii acasă cu mine?”

‑ „De ce să merg...?”

- „Să‑l cunoști pe tata.”

Hopa!   

Îi era jenă alături de copila aceea. „Mă vede lumea! Cine știe ce vrea!” Ce-ar fi putut dori o foarte tînară italiancă de la el? Ce chinuitoare enigmă pentru cineva pierdut subit în neagra ficțiune a vendettei...!

Totuși a condus‑o, nu locuia departe, pe o stradă cu nume de „compositore”, Domenico Cimarosa, no. 7, la etajul trei al unei clădiri.

‑ „Bună seara. Mă scuzați, însă...” a arătat spre vinovatul acestei vizite inopinate și, hotărît lucru, inoportune...

‑ „Nici o problemă, intră!”

Îi deschisese tatăl fetei, un om înalt, fioros, de peste treizeci și cinci de ani (mai corect treizeci și opt), cu mîna stîngă în ghips.

S‑a prezentat: un biet „rumeno” adus împotriva dorinței sale...

‑ „Stai la chiesa, nu? Te‑am văzut acolo, ai mîncat cu noi, cu toți.”

A trebuit să-și expună datele personale, omul părea că își dorește să afle aproape totul despre viața lui, despre ceea ce l‑a determinat să vină în Italia (în definitiv ce însemna Italia pentru acest „mascalzzone”?). Însă ciudata seară a avut un final fericit.

Italianul i‑a propus un job la întreprinderea sa de confecții.  

Oaspetele neașteptat s-a destins într-un gest de mulțumire, și a recunoscut imprudent că a avut noroc.

‑ „Tu ce crezi, e noroc, sau Dumnezeu ți‑a dat?”

‑ „Cred că Dumnezeu”, și‑a revizuit el părerea.

‑ Dio, a subliniat italianul! „Tu ce credință ai?”

‑ „Sînt  ortodox. Știți,  i‑a spus  cu  vinovăție, noi, majoritatea, sîntem ortodocși.”

O sfeclise înțelegînd că șeful era cam bigot și vrînd-nevrînd trebuia să se conformeze.

‑ „Bine, hai să mîncăm acum!”

Înainte de masă bărbatul a rostit o rugăciune. Românul, neobișnuit, a luat o poză foarte abătută, cu ochii în farfurie.

După ce a mîncat bine, s‑a despărțit de ei urmînd să vină  dimineața în fața clădirii.

I‑a raportat lui padre Franco și a primit laudele sale:

‑ „O, bine, bravo!”

 

A adormit cu teama că nu se va trezi la timp, însă traficul stradal a fost, ca de obicei, un bun deșteptător.

‑ „Bună dimineața «signore».”

‑ „«Signore» e unul singur. Mie‑mi spui Pascquale.”

Au ajuns în cinci minute. Au deschis poarta roșie, pe care se afla și emblema firmei: „Corsair”. În curtea mică odihnea o autodubă WV gri. Cuvîntul fabrica pe care‑l folosea Pascquale, este pretențios pentru ceea ce era acolo. Mai degrabă i se putea zice atelier. Totul fusese amenajat la subsolul unui bloc, probabil un fost garaj. Interiorul în formă de „L” era aglomerat cu numeroase mașini de cusut, un banc pentru croit, magazia și biroul șefului.

După opt și un sfert s-au adunat lucrătoarele. Din cele zece, șase erau mașiniste, două le ajutau iar celelalte două tăiau ațele produsului finit. Fabrica lui Pascquale Coppola, producea chiloți.

Pe la ora nouă a apărut și Davide, croitorul. Treaba lui era să pună o coală mare de hîrtie pe bancul de lucru, să contureze tiparele, după aceea să așeze hîrtie pe două‑trei suluri de „stofa” (e un termen generic pentru materiale textile) și să le pregătească de tăiere.

Chestia descrisă mai ’naite dura cam pînă la cinci după amiaza fiindcă de la șase venea specialistul în tăierea stofei, Gerardo, care mînuia un fierăstrău special.

Între timp, românul a fost instruit de „signora” care venise însoțită de Rosa, să împacheteze chiloții. Nu era greu. Cinci bucăți din acest sortiment vestimentar, lenjerie intimă pentru bărbat, pe care femeile acelea îl tratau cu tot respectul, trebuiau introduse într‑o pungă de plastic, iar  pungile în cutie. Pentru fiecare pachet așezat în cutie cîștiga douăzeci de lire.

 

La prînz, Pascquale și‑a luat familia (în care intrase și românul) acasă. Între orele unu și două fabrica se închidea. 

Masa începea cu „preguera” pe care Pascquale o rostea cu glas tare și ceilalți o murmurau.

Aceasta reuniune familială amintea de vechile familii patriarhale în care fuseseră integrați lucrătorii casnici.

‑ Buon apetit.

Familia Copolla nu era înstărită. Mai degrabă modestă.

Apartamentul avea trei camere dintre care livingul era  un hol mare. Clădirea, denumită „palazzo Manta” (după numele arhitectului), cu patru etaje și nouă apartamente, fusese ridicată pe banii bunicului nevestei, iar familia acesteia ocupa întregul etaj trei.

Deși avea o „fabrică”, Pascquale muncea și la SIP, Serviciul de Intervenții Telefonice. Dar, pentru că se accidentase, a căzut de pe o scară încercînd să monteze niște neoane, era liber o vreme să stea pe capul muncitorilor săi.

 

Seara, pe la șase, a apărut și fratele lui Pascquale, Luigi, de 34 de ani, puțin mai scund, cu început de chelie, bine făcut, bine îmbrăcat și curat. Erau foarte diferiți cei doi frați Copolla.

Fabrica de la subsolul blocului era o afacere de familie în care investiseră atît cei doi cît și sora lor. Înainte să  pornească această întreprindere, deținuseră împreună un magazin de confecții intime.

Au terminat lucrul cam pe la ora opt. După opt și un sfert au servit cina care a început cu aceeași rugăciune. S‑a scurs o zi de muncă într‑o fabrica italiană.

Jumătate dintre femei lucrau la negru. Probabil jumătate din lucrătorii orașului muncesc astfel, deci patronii nu plătesc taxele către stat. De altfel nici copiii n‑ar trebui să muncească, dar Napoli, capitală a săracilor din Italia, își păstrează cutumele sale seculare...

 

Zilele au început să se repete, trase după același șablon. Împachetatul chiloților devenise un lucru simplu. Erau așezați în cutii într‑o anumită ordine, după talie, culoare sau buline. Cînd veneau băieții de la firma care‑i vindea în detaliu, I TAG Bleu Night, ajuta la încărcarea cutiilor în mașină. Muncea și sîmbăta o jumătate de zi. Însă devenise obositor. Opt ore de stat în picioare și dat din mîini (căpătase dexteritate, viteză, era doar plătit la bucată!)... Uneori simțea că îl lasă genunchii.

Observînd că românul muncește cu disperare pentru cîteva lire în plus, Pascquale, om cumpătat, i‑a zis că nu‑i va plăti mai mult de 30.000 de lire oricît ar trage. Era mulțumitor fiindcă oricum nu plătea nici masa nici cazarea.

Copiii lui Pascquale se obișnuiseră cu el.

Uneori Gianluca, un puști cam de vîrsta și înălțimea băiatului său mai mare, îi provoca nervi cînd își confruntau știința în istorie și geografie. Avea o plăcere sadică să-l contrazică, drăcușorul ăla.

Atunci a văzut în manualul copilului că munții Apuseni (supranumiți Carpații Occidentali) erau cunoscuți în vest sub denumirea de munții Transilvaniei. 

Rosa terminase școala generală, cele opt clase și, pentru că nu‑i plăcuse cartea, a rămas acasă și-i purta de grijă mezinului familiei, Emanuele, pe care‑l răsfățaseră peste măsură. Uneori lucra la firmă ori făcea „servicii” pentru prieteni sau rude.

Tita, cealaltă fată, abia în clasa a șaptea, nu mergea strălucit cu școala însă, comparativ cu sora ei, cel puțin arăta mai bine.

Lela, soția (nu-i plăcea să fie tutuită de străin), grăsuță, gravidă, avea și ea o calitate, știa să gătească bine cu bani puțini.

Familia era întregită de un Opel Kadet Diesel, drept în spate, în vîrstă de patru ani.

Pascquale, un om masiv, chiar mai înalt decît românul, (deși acesta avea peste un metru optzeci) destul de calm cu copiii, care dădea impresia de om echilibrat acasă, la firmă era altul. Astfel că însănătoșirea și revenirea la serviciul său de bază, a fost o ușurare pentru bietele femei. 

Seara, în dormitorul de la chiesa, singuratatea devenise apăsătoare. Padre Franco venea din cînd în cînd să‑l mai întrebe cum o duce.

Duminica era ceva mai bine fiindcă se aduna multă lume și se întreținea cu tinerii. Glumeau, rîdeau,...

La 10,30 intra în biserică și asculta messa - la început pentru a face impresie, apoi devenise o necesitate. Ei bine, oricît ar părea de bizar acest semibarbar fusese cucerit de atmosfera magnifică a liturghiei catolice.

O parte dintre tineri cîntau în corul bisericii, în grupul vocal, doi dintre ei acompaniind la chitară. Atmosfera aceea îl cufunda în transă. Asculta cu atenție, cînta alături de întreaga asistență... Și atunci, în clipele acelea, nimeni nu se îndoia că Însuși Dio se găsea acolo, printre ei...

Predica ținea cam o oră.

‑ Messa e finita, andate in pace!

 

Pe la jumătatea lunii februarie padre Franco a venit în dormitor însoțit de un tînăr blond, de vreun metru șaptezeci și cinci, cu plete și barbă, îmbrăcat în trenci și pantaloni de piele ambele destul de roase.

I l‑a prezentat:

‑ „Îl cheamă Bernardo și are să doarmă aici.”

‑ Sono polaco, i‑a zis Bernard, epuizînd cu aceste cuvinte aproape toate cunoștințele sale de italiană.

Nu avea bagaje. L‑a ajutat să‑și facă patul, i‑a dat ceva să mănînce din rezervele sale și a încercat sa comunice cu el, treabă dificilă, deoarece polonezul nu știa prea multe vorbe din limbajele de largă circulație în lumea asta, de-aia se înțelegeau mai mult prin gesturi ca maimuțele.

Bernard migrase prin toată Europa de vest. Lucrase în Germania cinci luni, apoi o lună în Olanda, după care a mers în Franța unde a stat vreo șase luni, în Spania alte șapte‑opt luni (acestă perioadă lăsase urme în vocabularul său fiindcă atunci cînd voia să spună ceva începea astfel: „Io abla...”, după care se poticnea), în fine venise la rînd Italia. Strașnică plimbare!

O lună a stat la Roma. A fost chiar la papa Woitila și a primit o cărticică. Din ceea ce spunea Bernard, Vaticanul e plin de polonezi, iar Vaticanul este cel mai bogat stat din lume...   

De la Roma a ajuns în Sardinia unde a lucrat o lună și  de‑acolo a venit în Napoli. Strînsese vreo două mii de dolari și intenționa să plece în Australia. Dar, în Napoli a fost jefuit. A dormit o noapte în parc, cu sacoșa sub cap, și dimineața s‑a trezit fără ea. A rămas fără acte, bani, lucruri de schimb. A fost trimis la Misionari Comboniani tot prin Caritas.

Aceasta părea să fi fost odiseea lui Bernard Tadeusz. I‑a arătat  poze cu mamă‑sa, o soră, un frate și un cîine pe care‑l iubea foarte mult.

Bernard își petrecea timpul hoinărind prin oraș. Nu se întîlneau decît seara, după ce românul revenea de la muncă. Mai tîrziu, s‑a aflat că cerșea la semafor șoferilor. Avea și un text: „Sono polaco, prego signore, no mangiare...!” și‑i dădeau.

„Sono polaco”, „sono rumeno”,... Tristă situație! Nu e pîine mai amară decît pîinea emigrantului, exilat, mercenar, transfug,... ce-o fi!

Duminică au fost invitați amîndoi la messa. Era multă lume, iar tinerii amici ai românului s‑au strîns împrejur.

Bernard îl folosea ca interpret. Așa au aflat italienii că are șapte frați, două surori, părinți și cățelul ăla foarte inteligent ‑ o corcitură lățoasă, mică și neagră.

Românul, vechi locatar al chiesei, primise cîteva promisiuni de la cucernicele enoriașe, că îi vor căuta de lucru la atelierele mecanice. Printre ele, doamna Lia, o femeie grăsuță cu părul platinat, probabil mai influentă ‑ padre Franco a tratat‑o cu multă atenție invitînd‑o în biroul său ‑ îi amintea de „signora” de la biserica Gesu Nuovo. Nu‑și făcea prea mari iluzii.

Într‑o seară, la fabrică, spre sfîrșitul programului, a apărut Bernard. Pascquale îl știa de la chiesa.

Era turmentat, avea un chef de vorbă... și pentru că nu‑l înțelegea nimeni, i se adresa românului.

Îl adusese acolo tot Rosa, mama răniților. Pare curios faptul că tată-său nu zicea vreo două fetei ăsteia care culegea cerșetorii din stradă pentru a-i aduce acasă. Dar Pascquale nu putea refuza mila creștinească unui dezrădăcinat, el era un om cu frica lui Dumnezeu și nu‑i lipsea Biblia de pe biroul din  fabrică. După amiaza, pe la patru, cinci, (cînd era la birou) își făcea timp un sfert pînă la jumatate de oră pentru a citi pasaje din Cartea Sfîntă. În fabrică se găseau trei‑patru icoane cu Isus și erau afișate citate biblice.

I‑a luat pe amîndoi la cină, și chiar ziua următoare i‑a dat ceva de lucru lui Bernard, prin intermediul fratelui său  Luigi. 

În treaba asta îl implicase și pe român. Aveau de tăiat stofă pentru fețe de masă de călcat. Li se cosea un elastic pe margine apoi, alături de un carton cu instrucțiuni, ca să nu se confunde cu fețele de pernă sau alte asemenea fațade, se introduceau în pungi. Acest accesoriu colorat și... inutil de spus cît de util, se vindea cu 5‑6.000 de lire.

Însă afacerea nu i‑a prea surîs lui Pascquale. N-a fost să fie!

Desigur, nu l‑a îndepărtat pe Bernard. Pentru că era cam stîngaci - se străduia omul, părea doar că nu știe să-și folosească mîinile -, îl utiliza de obicei la curățenie, acolo nefiind zor mare. Îl plătea la sfîrșitul zilei în vreme ce românul primea salariu la sfîrșitul lunii.

Într‑o seară de duminică, padre Pietro i‑a sugerat acestuia din urmă că ar fi bine să refuze cina oferită de Pascquale. A lăsat să transpară lamentația nevestei sale care muncea din greu să pregatească mîncare pentru atîția măgădăi. (Cînd Bernard nu venea seara, pentru că ieșea cu niște amici misterioși, îi trimitea hrană la pachet.)

A încercat să evite masa de seară. I‑a spus lui Pascquale că poate mînca la chiesa.

Zilele se repetau monoton, prea puține schimbări. Se întorcea rupt de oboseală de la lucru. Sîmbăta își spăla rufele, pe care le întindea în cameră, iar duminica participa la slujba religioasă.

Într‑o seară, doamna Lia l‑a prezentat unui tip: Giorgio Tomasini, un avocat (cel puțin astfel se prezentase). Avea morgă dom’ Tomassini ăsta, cu mustață, îmbrăcat îngrijit, cravată, sacou, telefon portabil,... I‑a promis ajutor în problema permisului de ședere. Se contura, așadar, o speranță.

 

Altă zi, altă duminică... 

A fost invitat de Siab, la masă.

A mîncat ceva, probabil tradițional, cu multă verdeață și zarzavaturi. Primul fel, o fiertură, a fost numit „ciorba” și pe român l‑a distrat asemănarea. Făcuse o descoperire. Au căutat alte cuvinte asemănătoare și au numit la fel „ciorap”‑ul. După cum se vede, românii și sudanezii se înrudesc. I‑au avut strămoși comuni pe otomani.

Siab locuia într‑un apartament cu două camere, spațios și curat, cu soția și trei fete. Zicea că mai are o fată în Sudan pe care o aduseseră vara anului trecut, să se minuneze și ea. Două dintre fete mergeau la școală, alta la grădiniță. Învățaseră limba tribului italian.

Siab era mulțumit. Spunea că o duc mult mai bine ca în Sudan.        

Nu l-a întrebat cum trăia în Africa. Își imagina că locuia la cort și creștea capre.

Într‑o seară, după lucru, a mers cu Bernard într‑o pizzerie: „La Ciro”, renumită în cartier.  

Bernard era îmbrăcat în haine de căpătat. Purta niște blugi prea scurți, ghete, un sacou iar pe dedesubt jerseu, și dîrdîia de frig.

Au comandat două pizza și bere. După ce au terminat consumația, Bernard a intrat în vizorul asistenței. Mai întîi Ciro, un grăsun jovial cu mustață, de vreo patruzeci de ani,  apoi băieții care se aflau în local au fost atrași de înfățișarea insolită a tînărului polonez cu barba și pletele blonde.

Bernard le‑a spus, prin intermediul românului, cum a fost jefuit de bani, acte și haine, că tot ce i‑a rămas este ceea ce are pe el. Avea o hîrtie cu poză pe care scria: „Tadeusz Bernard, figlio de Caritas”. Arăta legitimația aceea și în autobus controlorilor care dădeau din mînă iar călătorii îi cereau să vadă hîrtia minune care te absolvă de plata biletelor.

După ce au mai băut o bere au vrut să plătească dar Ciro le‑a făcut cinste. I‑a dat lui Bernard o scurtă vătuită astfel că imigranții au plecat mulțumindu‑i.

 

Românul a vorbit, în fine, prin telefon, cu soția lui. Pe‑acasă umblaseră zvonuri pe seama nenorocirilor sale. Se știa că e consteliv, rătăcește disperat prin Napoli, iar filantropul Antonio DiFillipo îi plătește cazarea la hotel. Aflînd că se descurcă, nevastă‑sa i‑a cerut să trimită bani.

A găsit pe noptieră un bilet, o invitație la prînz, duminică, de la Giorgio Tomassini.

Pe la ora unsprezece, signor Giorgio l-a deranjat în timpul slujbei. Se prezentase cu nelipsitul său telefon pe care-l lua din mașină de teama hoților, însă pentru românul care nu‑i cunoștea spaimele era semn de grandomanie.

L‑a servit pe om cu o cafea, au făcut ceva cumpărături și au mers acasă. Giorgio locuia într‑o vilă cu două etaje. În curte erau parcate două mașini, una Camper, alta Fiat. I‑a întîmpinat un cîine mops, Stela. Au urcat la etaj, în bucătărie, unde românul a fost lătrat de celălat cîine, Moser, un pechinez.

Acolo a întîlnit toată familia: soția Rosa, cei trei copii, părinții săi, „Nono e Nona” venerabili - bătrînul de 88 de ani.

După masa bună, au ieșit în curte, trebuia îngrijită grădina pentru că venise pe-acolo, de cîteva zile, „primavera”. După trei ore de grijă neîntreruptă, Giorgio Tomasini l‑a readus cu mașina lui, SEAT MALAGA, și l‑a recompensat cu 20.000 de lire în fața bisericii. Cu banii  aceia românul l‑a invitat  pe Bernard la o pizza în oraș.

A doua zi, luni, fratele lui Pascquale, Luigi, l‑a întrebat dacă nu este interesat să cîștige niște bani după... program.

I‑a transportat, pe el și Bernard, după ora șase, cam la doi kilometri de Napoli, într‑o făbricuță. Acolo se coseau fețe de scaune, fețe pentru mese de călcat și covorașe pentru bucătărie.

Chiar dacă difereau ca formă, cele doua făbricuțe aveau în interior aceleași compartimente și utilaje.

Lucratoarele erau tinere, vorbărețe, rîdeau și cîntau, astfel că atmosfera le plăcea.

Munca lor consta în tăierea stofei cu un fierăstrău electric. Erau plătiți la sfîrșitul programului după numărul bucăților tăiate. Pe la ora nouă erau aduși la chiesa, cu mașina, de un șef, care locuia în apropiere.

 Fabrica era tot o afacere de familie. Investiseră în ea trei frați.

Au muncit acolo pînă s‑a terminat stofa.

Mai erau două săptămîni pînă la Paște, cînd Bernard a văzut un negru vorbind cu padre Franco și chiar de a doua zi au avut un nou coleg de cameră. Îl chema Silvano și venise din Coasta de Fildeș. Rătăcea de opt‑nouă luni prin Italia dar nu se prea obișnuise cu limbajul boșimanilor locali. Nu avea de lucru în perioada aceea, însă curînd a găsit ceva la o fabrică de prelucrat pielea.

 

Si deodată, fără să‑și anunțe plecarea, Bernard a dispărut.

Era bizar băiatul acela, uneori părea prostuț și influențabil. Renunțase fără explicații la slujba oferită generos de Pascquale și, pentru că avea totuși nevoie de ocupație, o luase binișor pe băutură - cu amicii săi despre care aminteam într-un pasaj precedent. Ce naționalitate aveau pramatiile acelea mi-e greu să mă pronunț. Să fi fost vorba de mafia leșească, de comunitate,...?

 

Românul s-a arătat a fi afectat de risipirea în ceață a  partenerului său. Probabil fusese deranjat de mirosul pe care‑l exala bietul Silvano, strîmba din nas cînd acesta, inocent, împrăștia umorile sale de cum pătrundea în dormitor. Cerea timp să te obișnuiești... 

Bernard a fost înlocuit de un croat, Miloș, un tip de 42 de ani, cam rotofei. Acesta deținea actele necesare pentru a lucra în Italia și românul își recunoscuse invidia, așa în glumă, privindu-le. Primise acel permis de „soggiorno” în ’90 cînd se dăduse o lege, cunoscută sub numele de legea Martelli, datorită căreia toți extracomunitarii aflați în acel moment în Italia primiseră documente care le confereau drept de muncă.

Miloș era un gurmand, cumpăra mult de mîncare, de băut, și nu era deloc zgîrcit astfel că seara se bea destul de bine în bucătărie. Își cumpărase un radio cu baterii să asculte știri despre evenimentele din Bosnia. Zicea că locuiește în apropiere și are un frate acolo. Ceilalți trei frați plecaseră de mult timp în străinatate. Soția și copilul său locuiau în Elveția.

 Miloș cunoștea bine italiana și se înțelegeau dar vorbea mult și aiurea. Avea tupeu individul, îi prisosea însușirea asta întratît că te scîrbea cu insistențele. Dar a plecat și el, la cîteva zile după sfîntul Paște spunînd că se duce la nevastă.

S-a plictisit de dormitorul acela și Silvano. A găsit cazare într‑o vilă unde locuia împreună cu alți trei inși.

Da’, uite-așa, trece timpul și se trece, vine omul dar mai și pleacă, s-a preumblat pe-acolo un amerindian, Juan, din Peru, stră-stră-strănepot al lui Atahualpa, care și‑a găsit de lucru, imediat, la un restaurant, din apropiere. Sînt ca niște maimuțe, urîții ăștia, plătești să te zgîiești la ei măcar o bere. Apoi a apărut alt goriloi, din Mozambic. Acesta n‑a stat decît trei zile. Era de multă vreme în Italia și spre deosebire de ceilalți avea cîteva lanțuri din aur de gît. Cum a venit și‑a prins în cuie, de pereți, trei tablouri cu Isus. Înainte mai dormise un negru, o noapte. Lucra la Casal del Principe.

În fine, pentru a încheia acest val de migratori, cunoscuți de român la Missionari Comboniani, prin iunie s-au mai perindat doi sîrbi, un tip și o tipă. Ziceau că sînt frați. Au stat vreo două zile. Fata a dormit la etajul superior.

De ziua națională a Italiei, 15 iunie, s‑a organizat o excursie la munte, pînă în stațiunea Altavila. A fost invitat și statornicul pensionar al „Chiesei” alături de enoriașii bisericii pentru că se obișnuiseră cu el, îl purtau ca pe o mascotă.

Era vreme frumoasă, a urcat puțin, și‑a amintit de zilele fericite cînd străbătea renumita cărăre de creastă a Făgărașului cu amicii săi, umbla și-atunci cu o gașcă de nebuni, ce credeți.

Au înnoptat într‑o mînăstire. 

Giorgio Tomassini îl lua duminică de duminică să ajute la diverse treburi prin curte, ruginea dacă ar fi stat. Într‑o zi a tăiat un copac și într‑alta l‑a facut lemne de foc pe care le‑a stivuit în garaj...

Îi promisese de-atîta timp că are să‑l ajute... și această speranță părea să fie deșartă. Iată însă, că într‑o zi caniculară de iulie, Tomassini a găsit omul potrivit să‑i procure „documentele” pentru a lucra pe camion.

Așa l-a cunoscut românul pe Spinelli. Au vorbit la Tomassini acasă.  Pînă ce va ieși permisul de la chestură,  ar fi trebuit să lucreze într‑un depozit al lui Spinelli, la încărcarea și descărcarea materialelor. Deoarece se punea problema distanței de chiesa, depozitul se găsea la douăzeci de kilometri, în comuna Casoria, i s‑a propus să doarmă noaptea într‑o rulotă care se afla în curte, ocupîndu‑se și de pază, pentru care ar fi primit niște bani în plus.

Au discutat apoi despre o eventuală afacere pe care o puteau porni în România. Firmele mixte erau scutite de impozit cinci ani și Spinelli părea interesat să riște ceva, chiar dacă partenerul român, viitorul său paznic, nu ar fi investit decît simbolic.

I-a explicat lui Pascquale ce inițiativă îl anima zilele acelea și a căpătat cuvintele de încurajare pe care le aștepta chiar și dorința de a participa la o eventuală investiție în România. 

Perspectivele astea interesante, l-au determinat să părăsească nu fără emoție și recunoștință pe caritabilii preoți care‑i acordaseră „misericordia”.  

 

FINE DEL PRIMO TEMPO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SECONDO TEMPO

 

Stau singur, închis între pereții ăștia. Depozitul e-nchis, lumea este-n concediu. Din cînd în cînd mai vorbesc unui cîine. N‑ar fi o problemă singurătatea dacă aș sta, foarte bine, într‑un restaurant sau o pizzerie dar cheltuiesc bani și tot sacrificiul meu ar fi zadarnic.

Mi‑e dor de casă. Am așezat fotografia cu băieții mei lîngă oglinda de la peretele băii. Mă uit la ei și‑mi dau lacrimile. Poate, dacă eu rezist aici, voi veți fi mai bine mîine!

Cînd sînt lucrătorii aici îmi este mai ușor. Stau cu ei pînă la 6‑7 seara.

Ce voi face la iarnă? Cum să locuiesc în rulotă cînd îi lipsesc două geamuri? Și-apoi este generatorul ăsta împuțit care face un zgomot infernal. E vorba de un motorul Diesel cu patru pistoane care învîrte generatorul, alimentează sistemul de alarmă și iluminatul  din jurul depozitului. Stau la cinci metri de el. Cînd îl pun în funcțiune seara, 2‑3 ore mă ia de cap, înebunesc! Ziua în schimb este prea multă liniște.

     De cînd am primit agenda asta am găsit ceva de făcut. Scriu. Eu și scrisul...! Niciodată nu m‑am priceput la chestii de‑astea.

Mi s‑a zis că pe‑aici pot veni hoții, iar hoții italieni sînt înarmați. Cînd aud vreun zgomot suspect mă uit imediat. Aici sînt singur și neajutorat.

Cred că Giorgio a vrut să‑i rezolve lui Spinelli problemele, să-i țină sistemul de alarmă în funcțiune. E racordat la poliție.

Cîte înjurături i‑am tras lui Giorgio pentru vechiturile astea de televizor și radiocasetofon pe care mi le-a dăruit, de băiat bun ce e... și care mă umplu de nervi...!

Fumez al naibii de mult! Cîte un pachet pe zi!

 

Astăzi, sîmbătă, este o zi sfîntă: Assunda!

Cînd m‑am trezit voiam să termin curățenia în fața depozitului dar n‑am reușit.

Este ora 15 și jumătate. Pe foc e sosul pentru spaghete. De dimineață pînă acum am spălat o mulțime de zdrențe, am scuturat așternuturile, am pus jaluzele la geamuri. Azi noapte mi‑a fost frig. Nu știu ce‑am să mă fac fără geamuri. Stau cu picioarele în dreptul lor și noaptea îmi îngheață.

Am reparat casetofonul și am aranjat cît de cît televizorul.

Am mîncat o porție bună de spaghete cu sos, cu carne de conservă și parmezan, am băut două pahare de vin (mi‑a lăsat Tonino șase sticle a doi litri).

M‑am gîndit la băieții din Benevento și, pentru că am telefon aici, i‑am telefonat lui Nicu la „ristorante” însă nu mi‑a răspuns nimeni. Sînt probabil în „ferie” (concediu).

 

Este duminica, 16.

M‑am trezit la nouă dimineața și, întins în pat, cu ochii închiși, îmi închipuiam că mă aflu așezat pe o sofa, într‑un dormitor,... însă cînd am deschis ochii, deziluzie! Eram în rulotă.

Radioul îmi este bun tovarăș, ascult muzică.

Îmi amintesc de convorbirea cu Mihaela, nevastă‑mea. Îmi spunea că a descoperit două fete din București, pe care le cunoșteam.

‑ Ce ai de gînd? m‑a întrebat.

‑ N‑ai găsit altceva să‑mi zici? Lasă‑le!

‑ Te rog să‑mi spui ce ai de gînd cu fetele astea.

N‑are ce face!

Mi‑am pus ciorapi în picioare să nu mai îngheț noaptea. Am făcut pernă dintr‑o canadiană primită cadou de la un băiat, pentru că era mică și incomodă.

Am tăiat bălăriile din fața porților depozitului dar, după ce m‑a înțepat o viespe m‑am inervat și am lăsat‑o baltă.

Cînta Bee Gees.

Am mîncat și am băut, sînt puțin amețit și mă gîndesc la o companie să‑mi țină de urît, să se simtă bine aici, în rulota mea.

Încerc să fiu cît se poate de curat. Acum cîteva zile am stat la soare și m‑am înroșit zdravăn. Cred că mi se va coji pielea de pe burtă și picioare.

Sînt nebărbierit de patru zile. Mi‑ar plăcea chiar să‑mi las barbă însă nu mă aranjează.

Tonino, fratele șefului de depozit, auzind cum îl laud pe fiul meu cel mare, mi‑a promis un computer pentru el, la sfîrșitul anului. Dar italienii spun multe însă nu se prea țin de cuvînt.

„O bisogno d'amore, per Dio!” se cîntă acum la radio.

De doua zile n‑am mai ieșit de‑aici.

Grea este singuratatea. Se aud tunete. S‑ar putea să plouă. A mai plouat o data torențial și a intrat apa prin fereastra mică și pe sus.

Se mai aud și claxoane dinspre șosea. Acum două‑trei ore au trecut vigilli. Un tip și‑o tipă. Au claxonat, mă uitam la televizor, și am ieșit. M‑au întrebat ce este pe‑aici.

‑ Tut’ a posto. Nesun probleme, am răspuns.

‑ O.K. Ciao.   

‑ Salve.

Și au plecat iar eu mă gîndeam: „Oare de ce nu venise fata aceea singură să mă întrebe de sănătate?”

E, vise, gînduri, speranțe,...!

În aproapiere stau la șosea cîteva prostituate. Înainte să plece, Tonino mi‑a lăsat o motoretă Garelli (bună, foarte bună).

Depozitul e departe de localitate astfel că motoreta îmi ușurează deplasarea cînd ies la cumpărături sau la vreun local. Am trecut deci pe lîngă ele. Toate sînt bătrîne sau grase. Pe una am întrebat‑o:

‑ Quanto?

‑ Cinquanta.

‑ Assai per me!

Pe alta am întrebat‑o prin semne. Mi‑a arătat două degete, adică douăzeci de mii. Dar cu douăzeci de mii eu trăiesc o săptămînă.

 

M‑am uitat la TV pînă la miezul nopții și cînd am vrut să mă culc au început țînțarii... Pe la patru dimineața am dat cu spray, după aceea am auzit zgomote...

Cind aud cîte ceva noaptea, mă ia cu fiori. Cred că am albit ceva...

Acum este ora nouă jumate și apa tot nu curge. Ce‑o fi?

M‑am cojit ca dracu’, am făcut răni...

Înainte să mănînc am fost după pîine și țigări.

Băiatul de sub pod, care vinde țigări de contrabandă, nu era la post, așa că am cumpărat de la bar cu 3500, în loc de 2500.

Cred că Giorgio știa de lipsa apei dacă mi‑a spus să opresc o damigeană cu apă.

 

Mă sîcîie bășicile astea... Apă nu este și‑i de‑abia ora trei. Pentru a dormi la noapte am să beau patru‑cinci pahare de vin. E foarte cald...

Îmi amintesc de vara trecută. Am fost la mare cu familia. Cu băiatul cel mic în brațe mă plimbam pe plajă uitindu‑mă la sînii fetelor. Sînii goi... Doamne, ce de țîțe! Ca la expoziție. Să‑ți alegi. Dar eu venisem cu familia. Ce era să‑mi aleg?

N‑aș vrea să adorm. Stau în pat și transpir.

Talpă mi‑a zis că și-ar dori să poată veni aici, prin octombrie, cu nevasta. Ar fi grozav! Dar cînd are să vadă cît costă trenul! În ultimele șase luni prețul s‑a dublat!

Am văzut ieri, la televizor, într‑un film, camioane americane. O, Doamne, ce frumusețe! Chiar or fi adevărate? America! Acolo este alta lume. Însă fără bani tot un amărît ești.

De cînd sînt aici am făcut o mulțime de cheltuieli, pe mîncare, țigări, rulotă, bere,... La chiesa, cu banii ăștia trăiam două luni iar în București, o lună trăiam boierește cu toată familia.

A început să curgă apa. Iu‑hu‑hu!

   

Mi‑am dat pe piept cu crema pe care o foloseam pentru picioare și acum mă ustură de nu mai pot.

Este ora cinci. Azi n‑au mai venit vigilli. Îmi este foame. Probabil am să fac niște paste cu smîntînă. Mi‑e teamă că se strică smîntîna și arunc mîncarea.

 

În apropiere sună o alarmă. S‑a făcut aproape de șapte. Astăzi n‑am dormit după‑amiază.

Am mîncat pastele cu smîntînă. Un deliciu!

Ar trebui să fac puțin sport că ajung sedentar.

A apărut un cîine din vecini și s‑a pus pe lătrat. M‑am speriat că este cineva în apropiere.

Giorgio mi‑a spus că vrea să plece în România prin septembrie, împreună cu Spinelli și mă gîndesc să trimit ceva bani Mihaelei prin ei. Dacă reușesc să rezist încă trei luni aici este ceva. Poate pînă atunci iau permisul de soggiorno, poate găsesc un post de șofer sau merg în nord... 

Nu cred că societatea despre care am vorbit cu cei doi va lua ființă. Dacă aș aduna trei milioane poate că aș porni afacerea mea în România, dar prețurile au luat‑o razna acolo.

Am vorbit eu cu Talpă. Se gîndea să facem împreună un magazin, o benzinarie, o pizzărie,... Pot cumpăra de‑aici lucruri utile.

Spinelli pare mai serios, mai priceput, dar nu mă prea ia în seamă. Cînd am vorbit prima oară cu el părea foarte săritor, și el și nevastă‑sa: „Te ajut cît pot de mult!...” - Singurătatea asta mă înnebunește! - Societății i‑am zis „Vesuvio Impex SRL”. Sînt curios ce se va alege de ea. Cred că avea dreptate Talpă să afirme că băieții ăștia nu au mare putere financiară.

 

Am pus generatorul în funcțiune.

La televizor se vede acceptabil RAI 2 și cu pureci CANALE 7, și CANALE 34. Am pornit caseta cu Pino Daniele. „Ana Vera”! Cînt cu voce tare. Aproape țip! Cine mă aude aici?

Îmi aduce aminte de anii de liceu. Pe atunci îmi plăcea Cat Stevens. Este o mare asemănare între stilurile lor.

Doamne, sînt atît de singur încît îmi trec prin minte tot felul de amintiri. Oare ce mai fac prietenii mei Bozo și Mateo? Formam pe‑atunci „Clubul amărîților”... Bo, Dumnezeu mai știe!

Telefonul pe care‑l am aici s‑a defectat. Formez patru‑cinci numere și vine tonul.

Aș fi vrut să‑i telefonez lui Giuseppe. Oare‑și mai amintește de mine? Om bun!

Pe RAI DUE este un film tîmpit. Ieri seara am văzut pe CANALE 7, „Altre Note”,... hm! interesant! M‑am uitat cu gura căscată. Îmi amintea de aventurile mele amoroase.

„Gesu, Gesu!”

Ia uite ce spun ăștia, că în Campania au fost 35 de grade Celsius!

Am băut deja patru pahare de vin și ascult o casetă cu Ion Drăgan pe care am luat‑o cu mine de cînd am plecat din țară.

Scriu la lumina unei lumînări. În rulotă n‑am bec. Dacă m‑ar vedea careva ar spune că sînt nebun.

Gata cu scrisul, beau acum. Sting lumînarea și‑mi mai pun un pahar... Mai este în sticlă un kilogram de vin rece. O bunătate! S‑a terminat caseta, o întorc..., s‑a terminat și filmul...

 

Azi e marți, ora zece. Aseară, cînd îmi era mai bine, s‑a prins caseta cu Ion Drăgan. M‑am chinuit la lumina lumînării să repar casetofonul. N‑am reușit. Nu mai funcționa nici radioul, iar televizorul s‑a pus dintr‑o dată pe făcut figuri, așa că am mai băut două pahare cu vin și pe la zece jumătate m‑am culcat.

Azi m‑am trezit la șapte jumătate și m‑am apucat de muncă. Am mîncat, am băut cinci pahare cu vin, sînt amețit... Cred că mă voi culca.

La radio se anunță „ore dieci”. Sînt amețit la zece dimineața! Este deja o căldură criminală! Nu bate pic de vînt!

 

Nu pot dormi. La 12 fără un sfert am mai băut două pahare de vin. Paharul e destul de voluminos, așa cum îmi place, cînd bei să se simtă.

Lîngă rulotă stă la umbră un cîine. I‑am dat și lui un cremwurst.

Am găsit un alt post de radio, ce‑mi pare mai bun. N‑are atîtea reclame.

Cîinele ăsta s‑a așezat gospodărește pe lătrat.

Mă uit să văd cît a mai rămas de lucrat. Dacă n‑ar fi așa de cald în patru‑cinci ore aș putea termina... Pe unde naiba a intrat musca asta?

Ce caut eu, un barbat de 33 de ani în singurătatea asta? Mă uit la poza copiilor și plîng. Pentru ce sufăr eu aici? Pentru o femeie căreia i‑am cumpărat casa și‑mi spune că divorțează?

În țară amicii îmi vor zice: „Tu ai stat în străinătate, în Italia, nu te‑ai chinuit ca noi aici,... Ai mîncat, te‑ai distrat, ai făcut bani,... Ehe, bine de tine!”

Peste șase zile vin ăștia din concediu, n‑am să mai fiu atîta timp singur. Măcar să beau. Dacă beau uit...

 

Am dormit cam pînă pe la două.

Cățelul ăsta a rămas lîngă rulotă. Latră de nebun la camioanele de vizavi.

„Fa caldo a morire!” Norocul meu că rulota stă cît de cît la umbră.

Astă noapte se auzeau în depărtare explozii de obuze, răpăituri de mitraliere,... Probabil este un poligon de armată pentru că am mai auzit și altă dată zgomote similare.

Mîine trebuie să‑mi refac proviziile și voi cheltui o mulțime de bani. Mi‑am făcut niște socoteli și am constatat că aici cheltuiesc prea mult. Nici n‑am vorbit cu Spinelli de salariu. Cred că totuși mă va plăti mai bine.

Am mîncat, i‑am dat și cățelului să mănînce. Cred că am să‑l strig „signore”. Ăsta mănîncă mai mult ca mine. Este un cîine cenușiu cu botul negru.

 

S‑a făcut cinci jumăte. Aștept să se mai domolească puțin căldura pentru a termina cu buruienile‑astea.

„Oggi un Dio non ho!”

Ascultam melodia aceasta pe cînd eram la Pascquale. Cînd o auzeam lăcrimam. Doamne, cît de necăjit sînt!

 

S‑a făcut miercuri. Este deja ora treisprezece. Dimineața am muncit. Mai am puțin în spate și lîngă depozit.

Aseară, după ce terminasem de curățat, cînd m‑am întors în rulotă, am observat că îmi lipsește un papuc. Îl luase cîinele. Am văzut că nu‑i pe‑aproape, am fluierat și cățelul a apărut. L‑am înjurat și am aruncat în el cu celalalt papuc. L‑a luat și pe‑ăla în gură și a fugit cu el în curtea alăturată, printr‑o gaură din gardul de sîrmă. Îl mai prind eu pe‑aici!

 

Am fost la cumpărături. Mi‑am cumpărat papuci cu 5.500 de lire, cei mai ieftini pe care i‑am găsit în supermagazinele pe care le‑am vizitat. După aceea am dormit pînă seara.

 

Astăzi, joi. Am terminat și în spate și la rampă. A mai rămas ceva lîngă perete însă buruienile rămase au doi metri și cred că am să mă chinui  ceva.

Am stat la televizor pînă la unu noaptea. Din păcate nu se vede bine. Poate‑mi cumpăr altul, color, ca lumea. Ăsta‑mi face o mulțime de nervi.

 

Acum e duminică, ora zece.

Am luat micul dejun. Am băut ceai cu două felii de pîine și brînză topită. Am terminat de tăiat bălăriile și de curățat curtea. Am aranjat și rulota, parcă arată mai bine, am spălat cearșeafurile și celelalte rufe murdare. Mai am de schimbat o roata la una dintre mașinile din curte, să mai vopsesc ceva la rulota, iar treburile astea îmi vor lua o oră‑două.

Ha, ce barbă mi‑a crescut! Nu m‑am ras de cînd stau aici.

De mîine se întorc lucrătorii din concediu, începe munca.

Azi noapte n‑am dormit. Să fiu sincer îmi este frică.

Am băut 14 litri de vin, mai am doar jumătate de litru, și nu știu cîtă bere. În trei săptămîni am cheltuit 300.000 de lire! Mîncare, țigări, bere, pentru rulotă,..., cam mult pentru mine.

Am gonit cîinele gri și a venit altul maro. I‑am dat o cutie cu lapte. Vineri cumpărasem un hamburger și n‑am mîncat din el decît jumatate, cealaltă a rămas peste noapte, s‑a stricat și‑am dat‑o cîinelui. Acum îi fac de mîncare și lui.

„Lunedi no e domenica...”

Am fost să beau două beri și mi‑am cumpărat țigări.

Nu știu dacă voi mai avea timp să scriu de mîine încolo. Am pornit generatorul și mă uit la programul TG2 ‑ pentru că nu prind altul. Îmi trebuie antenă.

 

S‑a făcut ora 16. La televizor este înot. O româncă, numită Copariu, a ieșit a cincea.

Stau și‑mi tai unghiile. Îmi amintesc de ziua cînd le  tăiam cu cuțitul, în hotelul Zara, să nu cheltuiesc pe unghiere. Acum am două.

„Previsione: minime 20 grade Celsius, maxime 34 grade Celsius.”

 

A trecut deja o săptămînă. Afară plouă, tună, fulgeră. Este ora unsprezece. Îmi place vremea asta. Acompaniată de muzica frumoasă pe care o aud la radio este melancolică.

Am telefonat acasă, de fapt la firmă. Luminița mi‑a zis că Mihaela nu mai lucrează acolo. (Nu știu dacă am notat, Luminița o angajase pe nevasta‑mea.) Vecinii m‑au anunțat că soacră‑mea este în spital, copii stau pe la ei, iar Mihaela și‑a schimbat locul de muncă. Vești nu prea bune. Aș fi vrut să vorbesc cu ea.

Timpul trece mai repede cînd muncesc. Ieri am dormit toată ziua. M‑am odihnit. Munca asta nu‑i ușoară. Încarc și descarc tot felul de cutii și pachete.

Brescia, echipa lui Lucescu, a pierdut calificarea în cupă.

Mă tot gîndesc cît mă va plăti Spinelli?

La radio se aude „Hotel California”. Hai că se potrivește!

Ce‑or mai face băieții mei? Mă uit la poza lor și mă gîndesc. Așa îmi vine să las totul baltă și să mă întorc!

Trebuie să rezist! Măcar pînă iau permisul de soggiorno.

Am rămas fără pîine. Azi mănînc fără pîine. Oricum am slăbit vreo cinci kilograme.

Stau de peste o lună în rulota asta. M‑am gîndit uneori să mă întorc la  chiesa și să fac naveta. Sînt cam douăzeci de kilometri...

„Napule mila colora,

  Napule mila paura,

  Avorere creatura...”

Pino Daniele!

După ce cunoști Napoli și asculți melodia asta te trec fiorii. Cîte n‑am mai suportat și eu în oraș ori în depozitul din Marianese! Parcă aș fi de‑aici, atît mă simt de atașat iar cîntecul mă mișcă, îmi pare adevărat.

 

S‑a făcut trei jumate, am mîncat piure de cartofi cu salată verde, pe care‑am cumpărat‑o joi.

I‑am dat și cîinelui. A mîncat și ăsta.

M‑am bărbierit, am făcut ceva curățenie în „casă”. Acum stau întins în pat și fumez o țigară. țin caietul pe genunchi.

Pe la zece jumătate am cerut prin centrală să‑mi dea Bucureștiul. Aș fi vrut să vorbesc cu Mihaela dar n‑am primit legătura nici pînă acum.

Deși am frigider în rulotă, pentru că nu‑i curent decît 2‑3 ore ziua, se strică mîncarea. De aceea cumpăr conserve însă, cum nu le pot mînca în întregime, se alterează. Norocul cîinelui.

Cred că și smîntîna pe care am mîncat‑o azi dimineață era puțin dusă, dar am mîncat‑o așa, cu paste. A fost bună.

Vremea este plăcută. A plouat o oră‑două, acum e soare, puțin răcoare, adie vîntul,...

„Senza Dio” ‑ Bruta ‑ Alessandro Canaino.

 

 Iară scriu la lumînare. Este opt jumătate P.M..

Duminică seara am stricat televizorul lui Giorgio. Îmi făcea o mie de draci! Cînd îl priveam mai atent o lua razna. I‑am dat vreo două palme și s‑a cumințit de tot.

Tomasso, un băiat care lucrează aici, mi‑a adus altul însă nici ăsta nu recepționeaza prea bine.

Acum aștept să se facă nouă să pornesc generatorul. Nu prea mai are motorină.

Azi, după amiază, mi‑am preparat fasole bătută. A ieșit acceptabilă.

Dacă nu aș scrie cred că aș uita limba română.

Aici se muncește tare, cu forță. Azi am fost plecat din depozit, cu două camioane. Nu șofer, descărcător. Oricum e mai bine decît înăuntru.

Stau ca pe vremea lui Ceaușescu, la lumînare.

Cred că îmi voi cumpăra un televizor color, micuț. Nu costă decît 300.000 de lire.

 

S‑a făcut sîmbătă. Azi l‑am ajutat pe un tip să‑și repare camionul. Sînt curios dacă are să‑mi dea ceva bani.

Toată săptămîna am lucrat în afara depozitului.

Acum doua zile a telefonat Mihaela. Nu eram aici. Acum încerc să-i telefonez prin centrală.

Am văzut orașul Pompei.

Sîmbătă îmi spăl îmbrăcămintea folosită în cursul săptămînii. La toaletă este un boiler electric și am încălzit apă. Mi‑a ajuns și pentru un duș.

 

Am reușit să prind centrala telefonică și să fac, poate pentru a zecea oară azi, comandă pentru a vorbi cu familia Mirea (eu n‑am telefon acasă). Centralista mi‑a zis să închid, mă cheamă ea „un altra volta”. M‑ar mira.

Ieri m‑am uitat la televizor pînă la douăsprezece noaptea, cred că‑mi voi strica ochii și nici măcar nu‑i un program bun.

 

Vorbesc la telefon cu Mihaela. Abia am vorbit cu băiatul cel mare. Cică soacra‑mea e mai bine. Mihaela mi-a dat două numere de telefon la noul serviciu. Ăl mic n‑a vrut să‑mi vorbească.

 

E duminică, ziua, trei și un sfert. Am pus sosul pentru paste. Am făcut iar curățenie în rulota, am pus cîte o bucată de celofan în loc de geamuri, pe ăsta mare am scris HOME SWEET HOME.

Tipul cu mașina a venit să‑mi aducă un litru de vin, un pachet de biscuiți și o cafea. Bun și atît.

Cred că au să iasă o bunătate pastele. Am pus usturoi, ton (pește), piper.

La ora asta funcționează generatorul iar televizorul n‑are program.

 

Am mîncat. Au fost nemaipomenite. Am băut și două pahare de vin și ăsta bun,...

Italienii din zonă, au un vin aromat, foarte plăcut și foarte lăudat. I se spune „Lacrima Cristi”. Cred că toți îi spun așa pentru renume. Vinul de calitate este prea scump să ajungă pe masa unuia ca mine. Dar și ăsta pe care‑l am este foarte bun.

Seara îmi pun deja pijamaua. S‑a făcut frig. Canadiana care‑mi folosea drept pernă este acum la picioare.

Nu prea am ce face. Dacă mă culc, diseara ce‑am să fac?

Este curat împrejur și‑mi place. Trebuie să dau muștele afară. Sînt multe și sîcîitoare.

Au venit vigili.

- Tut'a posto?

- Si.

- Ciao.

- Ciao.

Am dat și muștele afară. Stau întins în pat și gîndesc la toată perioada cît am stat în Italia. „Bo!”

După cîte mi‑au zis lucrătorii, Spinelli și ceilalți șefi cîștigă ceva bani. De altfel, Spinelli are două mașini japoneze: un Nissan sport, roșu, cu aer condiționat, o frumusețe, și o mașină de teren Toyota, altă frumusețe. Nevestei sale i‑a cumpărat, de curînd, un Renault Clio, nou.

Desigur, unul ca el nu‑i amărît, în vreme ce eu...

Sînt nervos. Cînd stau singur aici înjur, strig. Să nu vorbesc singur înjur cîinele, pînă și vîntul cînd împrăștie lucrurile în rulotă.

Alarma urlă de nebună! Probabil din cauza șoarecilor. Nu este prima oară.

La Radio Luna este cîntat „Let it be”. The Beatles... Dar nu cîntă The Beatles.

Au revenit vigili. Le‑am explicat ce cred că se întimplă cu alarma și au plecat.

Acum este melodia din filmul „Rocky”. Am văzut într‑un ziar o poză cu Brigitte Nielsen și mi‑am adus aminte că fusese măritată cu Stalone. Bună bucată fata asta!

John Lenon,”Mama” ‑ Oh, mamă!  Este un Dumnezeu și pentru noi!

Simt nevoia să merg la  chiesa  pentru o „preghera”, să‑l ascult pe padre Luciano cînd ține o „messa”...

Dacă aveam o mașină probabil aș fi mers dimineața la  chiesa din Casavatore. Simt lipsa celor de acolo...

Se aude o melodie din filmul „Dirty Dancing”.

Aș vrea să mănînc un pui cu mujdei de usturoi și să beau o sticlă de vin. „Forzza del’ amore!”

Dacă n‑aș fi avut radioul asta oare ce‑aș fi făcut?

 

Astăzi, luni, 13 septembrie, ora 8. Este cam dimineața pentru scris.

Am fost ieri la o ceremonie, „prima comunione”, a uneia dintre nepoatele lui Giorgio. M‑am întors acum zece minute.

Vineri seara s‑au dat salariile. Sper să fie o greșeală fiindcă mi s‑a promis un milion jumate și am primit doar cinci sute de mii. Și așa nu era cine știe ce pentru ce fac.

 

Duminică.

Mi‑am schimbat „apartamentul”. Spinelli a adus altă rulotă, pe care trebuie să o cumpăr dacă vreau să am unde sta. Mi‑a reținut deja cinci sute de mii dar trebuie să dau două milioane. Cu banii ăștia cumpăr un apartament în București!

Oricum, este mult mai bine. Spațioasă, curată, cu două încăperi, mese care se pliază, pat,... Am aranjat‑o și sînt mulțumit.

I‑am spus lui Giorgio de bani și a vorbit cu Spinelli. Cică are să‑mi mai dea ceva. Măcar să pot trimite Mihaelei.

În ultima vreme am necazuri pe‑aici.

Într‑o zi, am muncit să descarc un camion pînă pe la unu după amiaza, apoi am plecat împreună cu Giovani să descărcăm alt camion în șase‑șapte centre, înșirate pe o distanță de cincizeci de kilometri. Am muncit repede, mai mult singur. Cînd m‑am întors am plecat împreună cu Ernesto să‑mi cumpăr de mîncare. La întoarcere, Antonio Spinelli („fratello”) s‑a pus pe urlete, că nu acum se merge la cumpărături, că e de muncă la descărcatul remorcii... N‑am zis nimic, l-am lăsat în pace dar tare l‑aș fi luat la palme. Este un idiot, toți o spun. Acum, dacă scriu, mă liniștesc.

Patru luni am de plătit rulota asta. Nici nu știu cum am s‑o duc în România.

Am vorbit cu Mihaela de vreo trei ori. S‑a certat cu părinții mei. Soacră‑mea e tot în spital iar copiii au ajuns ai vecinilor. Mi‑e teama să n‑ajungă ai străzii.

Trebuie să caut medicamente pentru sărmana bătrînă: Rocesin‑injecții.

Am să dau două sute de mii lui Giorgio, datorii, am cumpărat baterie pentru TV, 20.000,... E un chin cu banii ăștia!

Aș vrea să‑l caut pe Talpă. Italienii vor să meargă săptămîna viitoare în București și vor lua legătura cu el.

Cred că în rulota asta pot locui 5‑6 persoane. Am să încerc să instalez fire electrice și conducte pentru apă.

Am fost la chestură pentru hîrtiile de „soggiorno”. Trebuie să mai aștept.

 

Altă duminică seara.

Giorgio este în România, cred.

Îmi fac nervi cu televizorul asta.

De mîine încep o nouă săptămînă de calvar.

Joi am descărcat un camion de caiete. M‑a rupt în două. Am fost obosit însă am cîștigat patruzeci de mii.

Am cumpărat bere, apă minerală, cola și le vînd aici pentru ceva în plus. Dar la cît beau, cred că va fi juma‑juma.

I‑am trimis Mihaelei trei sute de mii de lire, unt și un treining pentru Adrian, fiu-meu.

Femeia asta îmi face o mie de draci. Cred că nu‑i sănătoasă la cap!

„Dacă vrei să trimiți bani, bine, dacă nu, nu. Noi doi nu mai avem nimic în comun.”

Sînt o mulțime de țînțari aici. Am dat și spray însă degeaba. Din cind în cînd omor cîte unul.

Mihaela îmi spunea că băieții sînt bine iar soacră‑mea a ieșit din spital.

Aici e cald. Stau în chiloți. Nu m‑am bărbierit de patru‑ cinci zile. Fumez în draci.

Nu mi‑a fost frică de muncă niciodată însă ceea ce fac eu aici este un chin. Stau închis de‑atîta vreme încît am devenit irascibil și deprimat. Iubesc libertatea și uite acum stau închis într‑o curte.

Cred că am greșit prin anii ’89-’90, că n‑am rămas în străinătate. Poate astăzi aș fi reușit deja...

Nuvolari ‑ a fost un alergator de curse auto. Acum vreo două zile am văzut un spectacol în amintirea lui. Au trecut o sută de ani de la naștere și acum este o melodie la radio despre el. Pesemne a fost o sculă pentru Italia.

Mă bag în pat. Cred că voi adormi.

 

Este luni, 8 dimineața. ăștia n‑au venit încă. Am mîncat și beau o cafea. Afară plouă de vreo două ore. Tună și fulgeră. Am dormit bine azi noapte.

Îmi amintesc, într‑o zi cu ploaie am fost plecat cu Davide, un băiat de aici, să descărcăm un bus al lui și ne‑am udat bine.

„Marguerita”, e o melodie frumoasă la radio.

Cînd scriu mă simt mult mai bine. Este ca și cînd aș vorbi cu cineva. Poate vorbesc cu copiii mei...

Ce naiba o face Giorgio în România? știu că a luat legătura cu Talpă. Cine știe în ce naiba și‑o fi băgat nasul, ce l‑o fi mințit?

Cînd am plecat mi‑a zis tata: „Ferește‑te de omul bărbos că e mincinos!”, iar Rosa, nevasta lui Giorgio, îmi spusese acum vreo trei luni: „Giorgio cîștigă bani vînzînd vorbe.” 

Sîmbătă mi‑am tras rulota sub acoperișul de tablă. Nu plouă înăuntru.

„Roberta”..., o altă melodie frumoasă.

Italienii au multe melodii în care cîntă fetele iar textele nu sînt rele.

Mi‑am zis odată că voi merge să‑i înapoiez banii lui Antonio (De Phillippo). Îmi dau seama că nu prea am cum.  L‑am văzut odată în oraș, la poștă...

„Francesca”...

Am fost după documente, acum două‑trei săptămîni. Eram la trei‑patru metri de el însă nu i‑am vorbit. Discuta la telefon. Tocmai voiam să‑i telefonez lui Giorgio. M‑am prefăcut că nu‑l văd. Poate era mai bine să‑i vorbesc,... Nu știu. Mă gîndeam numai la banii pe care îi datorez...

Mi‑am făcut o listă cu ceea ce trebuie să cumpăr: șampon, săpun, cartofi, maioneză, ouă, pîine, smîntînă,...

„Giana”!

M‑am îmbrăcat deja pentru muncă. Tomasso mi‑a dat o pereche de pantaloni, o cămașă cu inscripția Enel, bune pentru muncă.

Încă n‑au venit băieții la treabă.

Mi‑e dor de copii, de cunoscuți,... însă nu de nevastă‑mea. Cînd o aud vorbindu‑mi la telefon se duce orice chef. - „Agnese”, alt nume de fată cîntat...- Stăm de unsprezece ani împreună, ne cunoaștem de la paisprezece ani...  Cîte n‑aș avea de spus pe tema asta!... - „Sarah” -

Îmi amintesc de zilele bune cînd aveam bani cu adevarat. Dacă italienii ăștia ar umbla cu banii pe care‑i aveam eu în buzunare... De‑i cauți, mai mult de 10‑20 de mii n‑au la ei. Nu sînt mulți să cîștige trei‑patru salarii medii într‑o lună. Doar mafioții, iar ăștia se cunosc, au case mari, mașini frumoase, sînt înfumurați,...

Am stins lumînarea pentru că este lumină afară. Și plouă.

I‑am promis lui Talpă o mie de dolari cînd vine aici, dar nu cred să pot face rost de o sumă așa mare prea ușor.

Probabil azi e o „festa” de n‑au venit pînă la ora asta!

Ce fac dacă mă lovesc nevoile pe timp de ploaie? Cînd nu plouă mi le fac într‑un canal.

Se vede un bus. Asta înseamnă că au venit băieții. Cred că au venit mai devreme însă nu i‑am văzut. Trebuie să merg înăuntru.

 

Este unu treizeci, ora de masă. Mi‑am pus pe foc niște paste. Vreau să le prepar cu ouă, pește, suc de roșii...

Am condus un camion puțin mai mare ca un „teveu”. E vai de mama lui! Frîne cu două pedale, direcția ca dracu’...

Toni Spinelli mi-a zis că am să ies și după amiază cu el. Bo!

Cînd m‑am întors am vîndut apă, bere, cola...

Mă duc să văd ce‑i cu macaroanele pe foc.

 

S‑a făcut seară, este opt jumate.

Cu toate că nu am documente valabile în Italia, boul, musca, animalul, m‑a trimis și după‑amiază șofer pe același camion.

Cezar mi‑a lăsat firul, să pot telefona, dar nu am chef.

Se spune că mîine e sfîntul Mihail. O fi și la ortodocși? Am doi în familie.

Cică s‑a schimbat ora, de‑asta au venit ăia tîrziu.

Este rece berea, a stat în frigider. Mă uit la televizor. Așa l‑aș arunca afară! Dacă funcționa bine cred că nu mai scriam atîtea prostii pe foile-astea.

Camionul este o epavă. Eu spun că m‑am descurcat bine cu el. Nu‑i prea ușor să conduci prin Napoli.

Îmi amintesc de un tip din Giurgiu care‑mi zicea că lasă mașina la intrarea în București și merge cu autobuzul. Pentru Dumnezeu, ce‑ar face aici! Așa trafic nu am văzut nicăieri pe unde am fost. Poate la Istanbul sau prin Grecia să fie ceva asemănător.

Băieții mi‑au spus că în România se fac alegeri. Sînt curios cine va fi președinte. Cred că tot comunistul ăla de Iliescu.

Îmi beau berea și fumez liniștit o țigară.

Am să‑i zic lui Spinelli să mă scutească de mașina aia. Sînt curios ce‑are să spună. Am plătit autostrada de trei ori, am cumpărat motorină de zece mii,...  Sper să‑mi dea banii.

Să‑i zic mîine lui Ernest să cumpere apă și bere...

Sînt terminat. Ca într‑o închisoare, aici muncești și dormi.

La mulți ani pentru mîine, sfinte Mihail!

 

Nu‑mi pare curat înăuntru. Afară‑i ud, intru încălțat și  n‑am  o  cîrpă  să  șterg  murdaria.  A  plouat  întreaga noapte și dimineața.

Îmi beau cafeaua, nu mai am ceai, și fumez o țigară. De obicei mă trezesc înainte cu o oră să vină ăștia.

Mai toți se vaită că la Spinelli se muncește douăsprezece ore și se cîștigă puțin. 

  

S‑a făcut seară. Este opt jumate.

Toată ziua am fost cu Carlo. ăsta conduce ca un tîmpit. Nici eu nu sînt reținut totuși n‑am curaj să conduc așa. E criminal!

Dimineața am umblat puțin la antenă și acum se vede, cît de cît, la televizor.

În seara asta am mîncat o „Marguerita”. Bună‑bună! Nu mai mîncasem de mult timp. 

Am primit banii cheltuiți pe autostradă și motorină. Am cîștigat cinci mii și‑o bere.

Acum beau berea cumpărată pentru a o vinde. Ajung astfel, după calculele mele, să vînd cu 1 500 și să cumpăr cu 2.000. Pierzi, cîștigi, negustor te numești.

Sînt obosit, mă voi băga în pat. Am să opresc generatorul... Noapte bună.

 

S‑au întors cei trei după ce au speriat Bucureștiul. Cred că nu l‑am numit pe al treilea membru al combinației: Nico. Pe Pascquale, domnul avocat Tomassini n-a știut să-l convingă.

Mihaela mi‑a trimis zacuscă, salam, cremvurști, cașcaval, un dicționar și dulceață.

Sîmbătă am ieșit la un restaurant cu ei. Aflasem anterior, de la Mihaela și Talpă, ce facuseră în România. S‑au străduit și ei să‑mi explice. La restaurant au încercat să se înțeleagă în privința banilor pe care să-i investească. Giorgio este aiurea, Spinelli un fricos, iar Nico nu vrea să fie singurul ce‑și riscă banii. Pe acest Nico îl cunosc mai puțin. Nu știu ce să spun despre el. Mi‑a zis că l‑a impresionat modul cum a fost tratat de Talpă. „Un domn”, l‑a lăudat.

Era vorba să le fiu asociat dar văd că pe ăștia îi doare‑n cur de mine!

Am mîncat fasole cu doi cremvurști românești și multă ceapă. Îmi era poftă.

Azi a fost zi de odihnă. Așa‑i de bine să lenevești în pat!

Ascult o casetă cu Amadeo Minghi. Îmi place. „Parlo d'amore con me”... Cu mine cine vorbește „d'amore”? Nimeni.

Fumez, beau bere, ascult muzică italiană...

Trebuie să apară Tonino pe la 15 să deschidă un camion care pleacă nu știu unde. În Italia camioanele nu circulă de sîmbătă după‑amiază pînă luni, ora 0.

„Ti ricordi di noi?”

Cînd vine animalul pornesc generatorul. Sînt curios dacă mai pornește după ce am alimentat televizorul 3‑4 ore la acumulatorul lui. Bo!

Bate vîntul dar nu e prea frig. Stau în bermude și maieu.

Cînd mă gîndesc la cele cinci sute de mii de lire, pe care le plătesc lunar pentru rulotă, mi se face rău.

Sînt curios, dacă vine Talpă, să văd cum are să se poarte cu mine aici, în Italia, și cum se vor purta mincinoșii ăștia cu el.

Nico i‑a promis că îl plimbă prin Veneția, Giorgio că îi arată Napoli, doar Spinelli n‑a făcut promisiuni. Iar eu, închis aici, legat de glie, cum să‑l ajut?

 

Este luni seara, nouă treizeci. ăștia n‑au plecat încă. Am muncit astăzi de la opt dimineața pînă la opt seara. Am reușit să fac duș și să spăl vasele. Ieri am dormit de la șase  seara, pînă dimineața la zece. M‑am odihnit bine.

Ploilea astea au făcut mari probleme în Italia.

Karf, contabilul de‑aici, mi-a zis că o are pe cumnată‑sa la chestură și‑i vorbește despre mine.

Giorgio s‑a tuns. Eu oare cînd voi reuși?

Brescia a învins acasa: 4‑1. Hagi și Răducioiu au marcat.

 

Duminică, 11 octombrie, ora douăsprezece treizeci.

M‑am trezit la unsprezece. A plouat aproape toată noaptea și dimineața. Am mîncat și am preparat pentru prînz ceva paste cu mazăre.

Mîine merg la chestură. Îi bag pe toți undeva și dimineața plec. Trebuie să fiu acolo. Contabilul mi‑a dat numele cumnatei și telefonul.

 

S‑a făcut ora șaptesprezece. Am mîncat, am lenevit în pat, am spălat, m‑am bărbierit. E cald și stau în șort și maieu.

Ieri pe la două jumate m‑a sunat Talpă. Tocmai venise Giorgio să mă invite la el fiindcă era ziua lui fiu‑sau și... să mai vorbim. Talpa mi‑a urat: „Distracție plăcută!”.

La Giorgio am mîncat, am băut și „Hai la muncă! Ce, ai venit să mănînci degeaba?” Am mutat niște mobilă dintr‑o cameră în alta, apoi: „Și acum trebuie să dăm jos tapetul de pe pereți!” O, Doamne, ce bucurie!

Pe la șase jumătate a venit cumnată‑sa, care ne‑a luat jos în bucătărie, am stat pînă la opt jumătate, după care Giorgio m‑a dus înapoi la rulotă. Voia să mă scoată și azi pentru continuarea distracției cu tapetul. I‑am spus că sînt obosit și m‑a lăsat.

Aștept să văd de acte.

 

 „Prigione”

Asta înseamnă „închisoare”. Așa este aici, o închisoare. L‑am auzit pe unul spunînd: „Noi nu sîntem sclavi, sîntem muncitori”. Avea dreptate.! Și ce dacă? Muncești, mănînci și dormi. Bine‑bine, mai toată viața e consumată de chestiile astea, dar mai e nevoie și de puțină libertate!

Vineri am făcut ordine în sectorul de cauciucuri al depozitului împreună cu Ernesto și acesta mi‑a zis:

‑ Dacă scrii despre viața de aici poți să‑i spui „Închisoarea” sau „Viața într‑o închisoare”.

Și Ernesto merge totuși acasă peste noapte.

    Aseară am stat la televizor pînă tîrziu. Iau curent de la bateria generatorului. Am văzut că pornește chiar dacă o folosesc trei‑patru ore. Am rămas fără baterii la radio.

Acum este o liniște deplină. Din cînd în cînd se mai aude cîte o pocnitură pe‑afară.

 

Astăzi este treizeci și unu octombrie. Am fost împreună cu Nico într‑o pizzerie pentru a discuta despre afacerile din România. Mi‑a cerut să le spun celorlalți doi o mulțime de minciuni, pentru avantaje care‑mi sînt neclare. Eu cred că mă aburește, nu‑mi place deloc.

Spinelli mi‑a dat o mașină de macinat și o pungă de cafea. Darnic băiat!

Sînt într‑o pasă nasoală. Nu știu cei cu mine.

Este patru după amiază. Ăștia n‑au plecat. Am făcut duș, am mîncat,... Aș vrea să dorm puțin.

Tomassini mă ia mîine la el să‑i repar ARO. Și‑a cumpărat omul mașină româneasca. N‑am nici un chef.

Tîmpitul de Tonino mi‑a zis că mîine dimineață vine cu două camioane să le încărcăm. Nu se poate! E duminică.

 

A venit, le‑am încărcat...

 

Astăzi este nouă noiembrie, ora douăzeci și unu treizeci.

Aici se muncește încă. Eu am terminat pe la opt jumate.

N‑am mai scris de mult timp. Nu mai îmi vine. Sînt plictisit de moarte. Nu mai rezist aici. Mă tot gîndesc cum să fac să plec și unde. Aștept să văd dacă îmi pot lua actele. Spinelli mi‑a promis că le voi obține pînă pe douăzeci.

Nico, mafiotul, le‑a dat o gaură în buget. După ce s‑au înțeles asupra contribuției fiecăruia la societatea româno‑ italiană, le‑a luat banii și a dispărut. N‑am înțeles cum de s‑au combinat cu el. Cred că era cunoștința lui Tomassini. Numai un avocat putea să cunoască toate canaliile.

Mă gîndeam la felul meu de‑a fi. Este la fel cu această scriere. Încep cu putere apoi mă plictisesc. Poate‑i datorită vieții pe care o duc.

Aștept să plece ăștia și mă culc. Nu mai îmi trebuie nici un televizor. Am mîncat ceva paste cu smîntînă. Îmi cîntă radioul...

A început să se facă mai frig. Dimineața, mai ales. Mă scol cu picioarele înghețate.

Am început să mă simt ca în timpul armatei. Aștept cu nerăbdare un telefon de acasă, cum așteptam pe‑atunci scrisorile.

    Am senzația că sînt legat de mîini și de picioare, că nu pot face decît ce mi se spune. Ca în armată. O periodă de timp pierdută.

Chiar sînt blestemat? Acum am totuși o familie, am doi băieți la care țin ca la ochii din cap... De n‑ar fi fost copiii ăștia...

De cînd sînt aici n‑am reușit să strîng nici un ban. În schimb am plătit un milion pentru rulotă în trei luni. Dumnezeule, îmi vine să plîng cînd mă gîndesc!

 

Astăzi, 11, am luat 500.000 dar n‑am plătit încă rata pe rulota. „Tîmpitul” s‑a bătut cu altul, iar idiotul de Enzo dădea pe la spate. 

 

Duminică, 15 noiembrie.

Mă vait de frig. Îmi este frig dimineața, noaptea.

Azi a venit Tonino și am luat o aerotermă din depozit însă nu am cum să o alimentez. Să văd ce pot face mîine.

Tonino a înfășurat ceva într-un pachet, nu știu ce avea înăuntru, și a plecat.

Este 12. Am curățat rulota, mi‑am spălat lucrurile... Nu știu cînd se vor usca.

În România s‑au schimbat numerele de telefon.

Săptămîna asta trebuie să ajung la chestură. Sper să reușesc să‑mi iau actele.

 

Este sîmbătă, dracu’ mai știe ce zi?, cam șapte seara.

Am recitit aproape tot caietul. Cred că este ultima oară cînd scriu în el. Se pare că marți am să plec în România, acasă. Deja mi‑am prenotat bilet de avion. Plec cu Giorgio dacă Spinelli nu‑mi face vreo figură cu banii.

A trecut o săptămînă... și două zile, de cînd a fost jefuit, în plină zi, depozitul.

Cinci tipi înarmați, mascați de cagule din tricot, ne‑au pus să le încărcăm două camioane cu mărfurile dinăuntru.  

Păreau foarte buni cunoscători ai locului. Au dat ordine precise, erau interesați în special de calculatoare și totul s-a desfășurat repede, fără incidente. M‑au uimit armele pe care le foloseau. Unul dintre ei avea o bazooka, aruncător de flăcări.

Mi s-a părut că-l recunosc pe Toni, băiatul lui Giuseppe de Carlo însă n-am mai fost curios după ce individul mi-a zis cu o voce răgușită, parcă urlase toată ziua, de-am înghețat:

‑ „Nu e bine să te uiți în ochii mei!”

În ziua aceea am făcut ture prin oraș. A venit poliția să constate, probabil agenții de asigurări... N‑a pierdut nimic Spinelli.

Am primit în fine actele. Mă pot întoarce să muncesc în Italia însă n‑am să revin la Spinelli. Este o amintire urîtă din viața mea.

Ce am făcut într‑un an în Italia? Aproape nimic. M‑am chinuit. Pentru ce? Ha! Se pare că n‑am prea avut noroc. Ori poate n‑am fost inspirat alegînd Napoli. Am vorbit pentru rulotă și Spinelli mi‑a promis un milion pentru ea. Bun ce‑o fi!

Mîine mă apuc să‑mi strîng lucrurile, luni dimineață îi duc rulota acasă,... Simt că nu mai pot sta aici, că înnebunesc... Poate și gîndul, și dorul de acasă...

Citind ce am scris despre viața în Italia și făcînd abstracție de faptul că era vorba de mine, îmi vine să spun:  „Ăsta nu‑i sănătos dacă a stat atîta timp să se chinuie! Dă‑i dracu’ de bani!”

 

Este duminică, ora 13.

Am strîns tot ce aveam de strîns, pînă și antena. Trebuie să umflu roțile și să le pun la loc. Încă puțin. Să vină dimineața, să fac rost de o mașină pentru a duce remorca la Spinelli acasă. Poate că termin pînă la nouă. Depinde la ce oră vine contabilul.

Am băgat totul în două sacoșe. Cred că sînt treizeci de kilograme. Multă mîncare, mașina de scris (cadou de la Enzo - e defectă, n-am folosit-o niciodată), televizorul și diverse nimicuri vor rămîne probabil la Tomassini. Le va aduce el, altădată, ori le voi lua eu.

Deabia aștept ziua de mîine. Trebuie să mai fac unele cumpărături. Nu știu unde să le mai pun.

Sper să vorbesc cu Mihaela, să văd ce zice.

 

Este luni dimineață, ora șase. Musca, unul dintre lucrători, a venit la cinci. Se duce la Capri. Pentru a se îmbarca trebuie să se trezească devreme.

Am vorbit cu Mihaela. Am făcut o listă mare pe care trebuie să o „cumpăr”. Aștept să vină băieții să‑mi dea o mînă de ajutor.

„Barbă” tot un cretin a rămas. Aseară, pe la zece, am vorbit cu el și mi‑a zis că trebuie să plece la Roma. După aceea m‑a întrebat: „Ce‑ar fi dacă am merge cu mașina în România?”  Este cel puțin cretin!

Mi‑e foame și mi‑e sete. Cred că am dormit 4‑5 ore.

Sper să‑mi dea Armando mașina, măcar să trag rulota și să mă duc să fac ceva cumpărături.

I‑am zis lui Ernesto că îi las tot ce a rămas de mîncare, și este mult. Ce mai fac eu cu ele? 

 

 

 

 

   

 

EPILOG

 

Au plecat spre Roma dimineața, la ora opt. Distanța nu‑i mare, se poate ajunge, mergînd agale pe autostradă, în două ore.

Orașul celor șapte coline era încețoșat (după douăsprezece a apărut soarele). Românul îl vedea întîia oară și pentru el exista o anumită nostalgie ancestrală care‑l făcea să‑și închipuie că are vreun drept aparte ca descendent romanic.

Giorgio a intrat la tribunal și i‑a spus că va ieși peste trei ore din acea clădire masivă. În aste trei ore s‑a învîrtit prin oraș, cum i s-a recomandat.

A fost impresionat de Coloseum. Îi  părea  cea  mai  reprezentativă construcție antică. Dar nu vechimea îl tulbura. Plin de găuri ca un perete din loes în care se cuibăresc păsărelele ori susținut pe alocuri de schele, cu imitații de gladiatori, costumați pentru o poză „de efect”, străvechea ruină emana forța unei armate de victime sfîrtecate, așa era de înjunghiat și dacă te străduiai puțin trecea prin tine fanatismul prostimii care-și sătura pofta de sînge în zilele înmormîntatului imperiu. Da’ ce-i sîngele ăsta? Un lichid roșu pompat o vreme prin vasele încolăcite într-un recipient.

Pentru români a fost edificată în forum celebra columnă, să pună pe gînduri oamenii ăștia care-și căutau mama la origine.

    - Traianeee!

Pe bune, strămoșu’ stă cocoțat în vîrf, era zeu pe-atunci cînd îl modelară ai lui Apollo Doru și binecuvînta încremenit urbea așezat pe „mărturia” în care subalternii lui îi căsăpeau pe strămoșii geto-daci, cu dichis, punîndu-i în genunchi, după care ei, subalternii, s-au retras puțin, lăsînd localnicelor spre creștere bună parte din popor, ajuns „poporul nostru” după alt transfer genetic!

 Roma este un muzeu în aer liber cu vestigii strălucitoare...

„Coliseul” îi părea impunător. Cînd l‑a regăsit pe Giorgio nu a pierdut ocazia, pentru a face conversație, să‑i vorbească despre ceea ce remarcase. Tomassini s-a lăbărțat într-un monolog pe această generoasă temă, atingînd aici și chestiunea artistică, despre Piranesi, care a gravat imaginea fantastică a ruinelor și atît de tare-i plac lucrările respective că nu vrea să audă despre renovarea bătrînului circ... 

Au plecat spre Trieste, cunoscuta localitate de graniță către lumea din est.   

Se dovedi o temeritate aventurarea pe șosea în acea perioadă a anului. Deși la Roma era senin și uscat, doar după treizeci de kilometri timpul a devenit umed. Autostrada e comodă pentru circulație, dar pe ploaie sau ceață nimic nu‑i sigur.

De patru-cinci zile meteorologii tot anunțau răcirea vremii de la o zi la alta însă prognoza lor se codise pînă atunci să se confirme ducînd inevitabil la neîncrederea publicului în controversata lor știință. 

Înaintînd spre nord au constatat că iarna se instalase deja, că ninsese, iar zăpada era așternută într‑un strat tot mai gros.

Orașul de graniță cu Slovenia fusese cîndva locul prin care mulți estici treceau incognito spre Occident.

În ziua aceea se încerca procedeul invers. Pe partea italiană de vamă lucrurile au mers fără incidente. Cînd să cerceteze actele românului, a sunat telefonul iar grănicerul s‑a auzit strigat:

‑ Cappo, cappo, vieni!

Tomassini a demarat și au ajuns la vameșii sloveni. Au dat amîndoi pașapoartele. Tipul care le‑a luat s‑a uitat puțin prin ele și l‑a întrebat, în italiană, pe român:

‑ „Cîți bani ai?”

‑ „O sută de mii de lire.”

I‑a pus ștampila că nu poate trece. A coborît din mașină, ce putea face. S‑a întors în partea neutră, dintre vămi. A luat‑o pe o straduță, unde era un magazin, și s‑a îndreptat spre o trecere unde se aflau cîteva autobuze. A zis unor italieni să‑l anunțe pe Giorgio unde se află, pentru a‑l lua de‑acolo.

Pînă la urmă ideea salvatoare i-a venit văzînd trei tineri

sloveni care soseau din Italia călare pe motorete.

‑ „Băieți, mă treceți și pe mine?”

Cînd au ajuns în dreptul punctului de control, bineînțeles nu prin același loc pe unde încercase mai devreme românul, au vorbit cu vameșii în slovenă ceva, cum ar fi:  „Unde‑ați fost?” „La cumpărături.”

Se pare că Slovenia fusese ocolită de conflictul armat.

O tărișoară slavă, în care se simțea suflul civilizației  austriece, de la arhitectura clădirilor pînă la sobrietatea  oamenilor de pe stradă. Dar, între Slovenia și Serbia, aceea care, se spune, întreținea conflictul, se află Croația. 

Vama dintre Slovenia și Croația era pe șosea, la intrarea într‑un sat. Acolo, așezate în cîmp, se aflau două barăci.

‑ „Dumneavoastră puteți trece”, a zis unul dintre grăniceri într‑un soi de engleză, „el se întoarce”.

Au trecut la parlamentări apelînd la cunoștințele de limba gimnastică și ceva engleză:

‑ Where is the boss. We want speak with boss.

„Boss”‑ul era o cucoană. După o jumătate de oră de neînțelegeri s‑a arătat binevoitoare. Românul i‑a sărutat mîna în semn de mulțumire, gest care a părut să‑i placă.

În sat era o nuntă. „Am văzut mireasa”, și‑a zis, „asta-mi poartă noroc”.   

S‑a dus la grănicer să‑și ia pașaportul însă acesta i‑a spus că se reține. Cum adică „se reține”? Nu au dreptul ăsta. A fugit iar la șefa vameșilor. Femeia a încercat să‑l convingă pe grănicer însă individul se ambalase de‑a binelea. A bălmăjit ceva, că vrea să cerceteze, că în trupele sîrbești ar fi mercenari români...

‑ „Și ce treabă am eu cu ăia? Eu am stat un an în Italia, nu mă interesează politica... Ia mai duceți‑vă dracului!“

 I s‑a pus pata! S‑a îndepărtat spre sat. Grănicerii, vameșii, chiar Giorgio Tomassini, au realizat destul de tîrziu că plecase. L‑au strigat, unul dintre militari l‑a somat:

‑ Stoj, stoj,...

‑ Ete stau pe mă-ta!

Nu se gîndea că pot îndrăzni să tragă, mai ales că înaintea lui alaiul nunții nu se risipise. De aceea detunatura ce i‑a răsunat în timpane i s‑a părut destuparea unei sticle de șampanie.

Și deodată, inexplicabil, totul s‑a răsturnat și s‑a izbit cu coșul pieptului de gheața ce acoperea asfaltul.

‑ Doaaamne...!

 

Era neverosimil omul  căzut pe șosea, cu mîna dreaptă întinsă, cu degetele înfipte în zăpadă, cu piciorul stîng în flexie, astfel încît părea să se cațere. Cîțiva indivizi alergau spre el în timp ce alții se îndepărtau. Cei care au ajuns l‑au întors cu fața în sus pentru a‑l ajuta să respire. Era un tînăr frumos, cu păr cîrlionțat și cu ochii albaștri care‑i păru foarte cunoscut. Alt zgomot, dezagreabil, ca un scîrțîit de poartă veche, îi deturnă atenția. De‑a dreptul în peisaj, fără nici  o  legatură  cu  acesta  se  căsca  o gaură neagră care l‑a absorbit ca un aspirator. În văgăuna întunecată, derulate anarhic, s‑au reprodus toate sunetele, toate vocile persoanelor, tot ce‑i amintea de momentele penibile ale vieții sale. S‑a înspăimîntat:

‑ Ce se întîmplă cu mine? a strigat. Dorm? Ce se întîmplă? Și dacă dorm, de ce nu mă trezesc?

I se părea că pereții tunelului sînt cei care se mișcă în vreme ce el stă acolo să asculte întunericul din mintea sa. Un punct de lumină s‑a ivit înainte și a continuat să crească, semn că alergarea nebună prin văgăuna neagră urma să se termine.

Cu cît se apropia capătul tunelului cu atît neliniștea se îndepărta și era înlocuită cu o stare de pace și de siguranță.

O infinită stare de liniște...